eStire.ro

Articol actualizat la: 28 November 2018, 11:23

Cele mai bune proze scurte ale anilor 2000, strânse într-un volum

Cele mai bune proze scurte ale anilor 2000, strânse într-un volum
 

„Best of: proza scurtă a anilor 2000“, volumul lansat de Marius Chivu la Târgul de Carte Gaudeamus (20-24 noiembrie), reuneşte 40 de texte scrise de 23 de autori contemporani, aducând proza scurtă în lumina reflectoarelor. Volumul este editat de Polirom.

Antologia lui Marius Chivu este o premieră în spaţiul editorial românesc şi reprezintă un act de recuperare, menit să ducă la redescoperirea şi reevaluarea genului scurt şi a noii generaţii de prozatori.    
 
Scriitorii ale căror texte apar în antologia lui Marius Chivu sunt Ioana Baetica Morpurgo, T.O. Bobe, Lavinia Branişte, Dan Coman, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Radu Pavel Gheo, Silviu Gherman, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitoş Micleuşanu, Angelo Mitchievici, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Cezar Paul-Bădescu, Liviu Radu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Alex Tocilescu, Călin Torsan şi Marian Truţă.
 
Marius Chivu (35 de ani) este cronicar literar, scriitor, traducător şi redactor-editor al revistei „Dilema veche“. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi a debutat publicistic cu recenzii literare în anul 2000 în revista „România literară“. A publicat : „Vîntureasa de plastic“ (poezie, Brumar, 2012 ; nominalizare la Premiul Cartea Anului acordat de revista „România literară“, Premiul pentru debut al revistei „Observator cultural“ şi Premiul pentru debut al USR); „Trei săptămîni în Himalaya“ (jurnal de călătorie, Humanitas, 2012) şi „Ce‑a vrut să spună autorul“ (interviuri, Polirom, 2013).
 
Vă prezentăm un fragment de proză scurtă publicat în carte, din volumul „Tinereţile lui Daniel Abagiu“, de Cezar Paul-Bãdescu: 
 
Aurora
 
În general, copiii din faţa blocului nu puneau mare bază pe Dănuţ, rareori îl cooptau în jocurile lor, iar atunci când o făceau era doar pentru că aveau nevoie de oameni şi nu mai găseau pe nimeni pe-afară. 
La fotbal, de exemplu, când se întâmpla să fie băgat în vreo echipă, era pus inevitabil în poartă – normal că nimeni nu-şi dorea locul acela, toţi voiau să dea goluri! Însă nici ca portar nu făcea mare scofală. Dănuţ îşi dădea tot interesul, uneori chiar se julea la genunchi (şi atunci era mândru că făcuse ceva pentru echipa lui, că se sacrificase pentru ea, şi numea meciul respectiv „dramatic“, aşa cum auzise pe la televizor), dar tot degeaba: în loc să-l laude, cum se aştepta el, băieţii spuneau de fiecare dată că numai din cauza lui pierduse echipa.
Dănuţ era cel mai bleg şi mai poreclit copil din faţa blocului. El era Grasu’ contrabasu’ mătură cu nasu’ sau, pur şi simplu, Ţelu Purcelu’ Ţelu Purcelu’. Pornind de la Ţelu, i se mai zicea şi Ţelu Căţelu’ Ţelu Căţelu’, dar atunci parcă nu-l deranja atât de tare, căci chestia asta nu avea nicio legătură cu realitatea.
Aşa stând lucrurile, putem crede că faptul că astăzi nu găsea pe nimeni pe-afară îl făcea să se simtă mai în largul lui. Da’ de unde! Dănuţ îşi dorea, fireşte, să mai fie şi alţi copii prin faţa blocului, îşi dorea – cum se spune – tovarăşi de joacă, deşi, propriu-zis, el nu participa la jocul lor, ci se uita numai.
 
badescu
Era cam ciudat că nu vedea chiar pe nimeni, nici măcar pe al lu’ Hera de la doi, Heroină ăl mic, care era nelipsit din faţa blocului, nici pe Vasti de la blocul 29, nici pe fraţii Coajă, nici pe Bozgorul, care se supăra de fiecare dată când se auzea strigat astfel, nici pe Duţu, cel iute de picior şi care învârtea mingea de parcă era vie, nici pe Irinel de la patru, nici pe nimeni.
Se duse pe la leagăne, doar-doar o găsi pe cineva, însă tot degeaba, leagănele erau pustii. „Să ştii că ăştia or fi în expediţie pe la unitatea militară... sau poate or fi pe la tărâmul celălalt.“ Şi, gândind astfel, o porni spre tărâmul celălalt. Acest loc era o râpă ceva mai încolo de leagăne, unde ei se jucau în felurite moduri (chiar şi numele acesta – „tărâmul celălalt“ – îl primise, bineînţeles, tot în urma unui joc – atunci când s-au dat o zi întreagă pe fund până jos): făceau săpături să descopere comori, îşi construiau cazemate în pământ, scoteau greierii din găurile lor cu paiul şi se întreceau care are mai mulţi (duceau apoi greierii acasă şi aveau scandal cu părinţii), escaladau panta, făcând astfel alpinism, stăteau pe nişte fiare ca pe scăunelul unui tun antiaerian şi trăgeau sau se jucau de-a cororizii.
De data asta, băieţii nu erau nici aici. Dănuţ dădu un şut unei pietre imaginare (aşa cum se întâmplă în scrierile cu copii) şi o porni iar înspre leagăne. S-ar putea să fie la unitatea militară, dar nu mai avea chef să se ducă până acolo, era prea departe... Şi, cum se apropia el de leagăne, iată că vede două mogâldeţe trebăluind în şanţul de lângă stradă. Hopaaa! Ia uite cine era acolo: Aurora şi Pitiţa, sora ei mai mică. Se jucau în pământ cu lopăţelele. Dănuţ se bucură numaidecât – în plus, îi şi plăcea puţin de Aurora.
„Ce faceţi voi aici?“ – le întrebă. Aurora îi zâmbi într-un fel anume, cum numai ea ştia s-o facă, şi-i răspunse simplu, dar fermecător: „Ne jucăm“. „Şi de-a ce vă jucaţi?“ „De-a mama şi de-a tata.“ „Hai mai bine să facem o cazemată, lăsaţi prostiile!“ – se auzi glasul autorităţii. „Uite, tu eşti sergentul meu (şi Dănuţ arătă înspre Aurora), iar tu eşti soldat. Ai înţeles, soldat Pitiţa?“ Pitiţa, care pronunţa cuvintele stâlcit (de aceea i se şi zicea aşa – pentru că atunci când vorbea despre ea însăşi îşi spunea „pitiţa“ în loc de „fetiţa“), preferă să dea numai din cap şi să zică „îhî“, pentru a nu strica solemnitatea momentului cu împleticelile ei. Mai întâi, Dănuţ inspectă uneltele de care urmau să se servească în îndeplinirea misiunii. Fetele aveau câteva lopăţele de plastic şi o pâlnie. „Cu pâlnia asta ce faceţi?“ Ridicară din umeri. „O punem de-o parte, poate ne foloseşte mai târziu.“ Apoi aruncă o privire către supuşii săi; aceştia erau pregătiţi, şi băiatul citi în ochii lor dorinţa de a trece cât mai repede la acţiune. „Hai la treabă! Tu, sergent, supraveghezi!“
Bineînţeles, Dănuţ supraveghea totul, iar Aurora o supraveghea pe Pitiţa. După un timp însă, văzând că Pitiţa se moşmondea şi nu făcea deloc bine treaba, puse el însuşi mâna pe o lopăţică şi-l invită şi pe sergent să treacă la lucru. Trebuia oferit un exemplu!... Astfel săpară vreme îndelungată şi cu spor. Din când în când, se auzeau ordinele scurte ca nişte şfichiuiri de bici, cărora le răspundeau icnetele de supunere din partea subordonaţilor. Totul era programat în amănunt, iar activităţile erau distribuite în mod judicios. Fiecare ştia perfect ce avea de făcut, aşa că munca se desfăşura într-un ritm susţinut, optimist, punctat de ordinele scurte, ca nişte şfichiuiri ale unui bici (un bici de mătase).

 
Săpaseră destul de mult, când degetele murdare ale lui Dănuţ, care acum renunţase la lopăţică şi scurma direct cu mâinile, dădură de ceva. Lucrurile găsite în pământ erau strânse, pentru că făceau parte din averea regimentului. Până la utilizarea ei ulterioară, de care vorbea Dănuţ, pâlnia era folosită ca păstrătoare a acestei averi; aveau până acum două şuruburi, o bucată de cauciuc, un arc mic de fier, o bucată de ceramică foarte veche – desigur – şi o pastă de pix. Acum băiatul mai găsise ceva, care, curăţat de pământ, se dovedise a fi, spre bucuria şi uimirea tuturor, un inel.
Dănuţ şi-l puse radios pe deget, dar, după ce se gândi puţin, îşi luă seama şi le zise celor două că este o decoraţie şi că cine va munci cel mai bine o va primi din partea lui drept răsplată pentru fapte deosebite. (Era de la sine înţeles că decoraţia cu pricina îi era hărăzită, de fapt, Aurorei.) Cu toate acestea, cele două surori se întrecură în hărnicie; Pitiţa devenea din ce în ce mai ascultătoare, iar Aurora din ce în ce mai iute de mână şi mai zâmbitoare. Nu fără merit deci, inelul îi reveni ei la sfârşit, când trebui să meargă acasă. Decorarea a avut loc în cadrul unei festivităţi, în care solemnitatea a făcut-o pe Aurora să zâmbească şi mai fermecător şi să lase să-i picure o lacrimă de recunoştinţă. Dănuţ era în al nouălea cer. Se simţea puternic, se simţea bun, drept, bărbat, se simţea general.
Acasă însă, când povesti că a găsit un inel şi când ai lui îl întrebară dacă era la fel de galben ca verighetele lor, începu să regrete gestul făcut. Şi, supărat, se apucă să-l descrie, conştient fiind că-i înciudează şi pe ei: da, era galben ca verighetele şi nu era deloc ruginit şi avea şi-o piatră roşie. Părinţii fierbeau: trebuie să fi fost rubin! Dănuţ ştia asta, dar se ferise să pronunţe „rubin“, pentru a se arăta neştiutor. De fapt, nici nu-şi mai amintea cu precizie cum era piatra, ce formă avea, aşa cum nu mai ştia nici dacă inelul era ruginit sau nu; galben era, asta mai mult ca sigur. Dar cine putea şti dacă era chiar galbenul verighetelor? Oricum, pentru siguranţă, Dănuţ susţinuse în faţa alor săi tot ce aceştia îşi doreau. Tatăl îi făcu puţin scandal, că de ce a dat un inel aşa, de parcă ar fi fost un obiect fără importanţă, iar mama îi luă apărarea că e mic şi că ce ştie el, apoi mama îl certă, că cine era fata aceea să i-l dea, iar tatăl spuse că aşa sunt copiii între ei, şi tot aşa, timp de vreo oră, până când tatăl, într-un târziu, declară împăciuitor că n-are rost să-şi facă griji, că se va rezolva ea, problema. De altfel, Dănuţ era şi el de aceeaşi părere şi se gândea de pe-acum că îl va vinde negreşit şi va lua o groază de bani pe el. O va întâlni mâine pe Aurora şi i-l va cere, iar ea i-l va da, că doar era al lui, el îl găsise!
A doua zi, când o văzu pe Aurora, aceasta nu mai avea inelul pe deget. „Unde e inelul?“ Îl lăsase acasă. „Cum să-l laşi acasă? O decoraţie se poartă tot timpul, nu se lasă acasă!“ Şi pentru că vede că nu-i acordă importanţa cuvenită unei decoraţii, ia să i-l dea înapoi! Mâine să vină cu el şi să i-l dea înapoi!
Ajuns în casă, părinţii îl întrebară dacă şi-a luat înapoi inelul şi el răspunse că mâine îl va avea. Însă nici ziua următoare Aurora nu veni cu el pe-afară. Dănuţ se supără, strigă la ea să-i dea inelul şi o ameninţă că, dacă nu i-l dă, o va păţi! Aurora se uita în pământ, iar zâmbetul îi dispăruse cu desăvârşire. Oricum, pe Dănuţ nu-l mai interesau acum chestiile astea – nici nu l-au interesant vreodată! Să facă bine să aducă odată inelul ăla, că s-a săturat! Atunci Aurora a spus un „nu“, iar Dănuţ a simţit că se prăbuşeşte ca-ntr-o genune fără fund.
Cum e şi normal, acasă, părinţii s-au enervat şi mai tare. „Cum să nu ţi-l dea, nu i-ai explicat că e al tău?“... Şi, ca să fie mai sigur de reuşită, tatăl spuse că va merge el însuşi a doua zi cu Dănuţ pe afară şi va vorbi el cu fata aia. „Ce, e hoaţă? Trebuie să ţi-l dea!“
Pornit de acasă cu tatăl său, Dănuţ se simţea acum puternic. Amândoi bărbaţii călcau apăsat, fără să se privească, cu chipurile împietrite, cu luciri de oţel în ochi, îndreptându-se hotărât spre leagăne. La un moment dat, glasul bărbatului mai mare se auzi rostind aceeaşi întrebare pe care celălalt o mai auzise în nenumărate rânduri. Cu un gest sigur, primul întinse braţul, aşa încât pe inelar se putea zări o extraordinară verighetă; metalul galben străluci scurt, cu clinchet. Celălalt făcu un gest care însemna „se-nţelege!“. Apoi îşi continuară mersul în tăcere. Când o văzură de la distanţă pe Aurora, tatăl îi aruncă peste umăr, fără să-l priveasă: „Vorbeşti tu!“. Băiatul răspunse cu un „O.K.!“ care nu prevestea nimic bun.
De la-nceput, Dănuţ o luă tare pe fată. Doar vedea că a venit şi cu taică-său!... Fără să stea pe gânduri, Aurora răspunse apăsat că l-a pierdut. Minţea, bineînţeles. „Dă-i, dragă, inelul, că merg la părinţii tăi!“ – se oţărâse tatăl. „L-am pierdut, l-am pierdut!“ – o ţinea una şi bună Aurora. Apoi se îndepărtă, iar cei doi rămaseră cu gurile căscate. Primul care şi-a revenit a fost tatăl care, după un moment de cumpănire a situaţiei, îi spuse lui Dănuţ s-o bată la cap de-acum încolo tot timpul să-i dea inelul pe care i l-a furat, căci furat se numeşte ce făcuse ea!... Şi mai putea să mai facă ceva: să-i pună şi pe ceilalţi copii s-o strige: „Aurora-hoaţa, slabă precum aţa“. Dănuţ i-a pus, dar a găsit puţini amatori, şi nici ăia nu strigau decât de formă, fără tragere de inimă.
După ceva timp, tatăl şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să sune la uşa Aurorei. Era, până la urmă, o treabă de oameni mari şi trebuia să aibă o lămurire cu părinţii ei! Aceştia i-au deschis puţin uşa şi, din prag, l-au întrebat care e problema. Cum care era problema? Fiul lui găsise un inel şi Aurora nu mai voia să i-l mai dea. „Ce inel, dom’le? Nu ştim nimic de niciun inel!“ Apoi i-au închis uşa în nas şi n-au mai deschis-o deloc, cu toate că omul a încercat în repetate rânduri şi prin diferite mijloace să intre în legătură cu ei.
Aurora rămăsese deci singura prin care se mai putea acţiona. Dar, ca un făcut, nici aceasta nu mai era de găsit prin faţa blocului. Întrebată unde era sora ei, Pitiţa ridica din umeri, se uita la tine ciudat şi întreba în felul ei bălmăjit: „Cale Aulola?“.
 
(fragment din Tinereţile lui Daniel Abagiu, de Cezar Paul-Bădescu, publicat în antologia „Best of: proza scurtă a anilor 2000“, de Marius Chivu, copyright Editura Polirom)
 
Sursa: Adevarul