eStire.ro

Articol actualizat la: 10 March 2018, 19:53

Femeia în puşcăriile comuniste. Mărturiile Micaelei Ghiţescu, una dintre primele victime ale torţionarului Alexandru Vişinescu

Femeia în puşcăriile comuniste. Mărturiile Micaelei Ghiţescu, una dintre primele victime ale torţionarului Alexandru Vişinescu

În puşcăriile comuniste, la fel ca bărbaţii, femeile au cunoscut foametea, pedepsele şi torturile psihice. Micaela Ghiţescu (86 de ani) a fost martoră timp de trei ani a acestui regim chinuitor, căruia i-a supravieţuit cu demnitate şi cu optimism. Mărturiile sale despre perioada detenţiei surprind, pe lângă amănunte despre atitudinea intransigentă a comandanţilor, şi o solidaritate între colegele de celulă.

Micaela Ghiţescu avea 21 de ani când a fost arestată. S-a întâmplat noaptea, clasic. După o percheziţie la domiciliu făcută de cei patru angajaţi ai Securităţii, care au luat două cărţi din bibliotecă  – „Britannicus“, o piesă de teatru a lui Jean Racine, şi „Chipurile şi priveliştile Americii“, de Petre Comarnescu –, tânăra studentă la Filologie a fost dusă spre infernul concentraţionar cu duba neagră. I-au scos ochelarii de vedere şi i-au pus ochelarii de tablă. Pe drum, a închis ochii şi i-a revenit în minte imaginea tatălui pe care nu avea să-l mai vadă niciodată, aceea a „unui om prăbuşit pe masa din sufragerie, plângând“.

„Eu am fost detaşată, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla“, spune Micaela Ghiţescu privind restrospectiv la acea seară de 24 octombrie 1952, iar spiritul acesta optimist va fi pârghia ei salvatoare toată viaţa. E una dintre lecţiile importante pe care le învăţase de la profesorul ei de franceză din liceu, Marcel Fontaine, un nume care a atârnat greu la arestarea ei. Il faut espérer dans l’inespéré, adică trebuie să sperăm chiar şi atunci când nu mai e nimic de sperat, i-a spus francezul Fontaine ca rămas-bun, când a fost expulzat din România. Micaela a ţinut minte şi, când i-a fost greu, atât a putut face: a continuat să spere.

Următorii trei ani după acea seară au purtat-o pe Micaela Ghiţescu prin trei puşcării comuniste, timp în care nu a ştiut nimic de părinţii şi de fratele ei mai mare, Andrei. Era singură şi, totuşi, printre atâtea femei cu care avea în comun aceleaşi acuzaţii născocite de regimul totalitar: „crimă de înaltă trădare“ şi „spionaj“. În această reuniune de femei care nu se cunoşteau, dar care purtau aceeaşi „pată“, s-au legat adesea prietenii, s-au făcut mici gesturi de generozitate, ba câteodată chiar au complotat împotriva sistemului. Un motiv în plus de a ne aduce aminte că ele singure şi toate la un loc ne transmit, prin atitudinea şi demnitatea lor, multe decenii mai târziu, o autentică lecţie de bărbăţie.

Peste 4.000 de femei au fost arestate şi condamnate în primele două decenii ale regimului comunist (1950-1960), potrivit unor date oferite de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Femeile arestate proveneau din toate straturile sociale. „O bună parte erau de la ţară (43%), vinovate în principal de împotrivirea la colectivizare sau de complicitate cu cei din rezistenţă, urmate de cele care făceau parte din mult hulita burghezie (28%), dar şi de acelea care nu ar fi trebuit să se numere printre duşmanii clasei muncitoare. Aproape 20% erau din mediul proletar! Lor li se adaugă soţiile şi/sau fiicele de mici meseriaşi şi negustori, demnitari, învăţători, profesori, militari, funcţionari şi, generic, intelectuali“, explică Radu Preda, directorul IICCMER.

Micaela Ghiţescu în braţele mamei sale, Maria-Eliza Papacostea Foto grafii: Arhivă personală Micaela Ghiţescu

Harta concentraţionară a comunismului de gen feminin este la fel de întinsă ca aceea a detenţiei masculine. În afara închisorilor mixte, precum Jilava sau Văcăreşti, au existat câteva rezervate exclusiv femeilor. Aşadar, dubele negre în care se aflau femei se opreau la Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau la Arad.

Un an de detenţie „în ceaţă“
Prima oprire a Micaelei Ghiţescu a fost închisoarea Uranus, unde a stat 13 luni. A aflat mult mai târziu unde şi-a petrecut primul an de detenţie. Ţine minte câteva trepte pe care a trebuit să le urce şi să le coboare atunci când a păşit în clădire prima dată. Era, de fapt, o înscenare ca s-o sperie. Închisoarea, care a fost demolată de Nicolae Ceauşescu în anii ’80, nu avea etaj. Aşa începea teroarea – prin inducerea spaimei, a confuziei. Apoi, teroarea s-a amplificat – anchetatorii n-au lăsat-o pe Micaela Ghiţescu să poarte ochelari cât timp a stat în celulă. „Uneori e bine să nu vezi, dar acolo era foarte periculos“, spune femeia despre anul petrecut „în ceaţă“ la Uranus.

Nici jignirile, nici umilinţele nu erau atât de dure ca presiunea psihică la care eram supusă la anchete.

Micaela Ghiţescu

„Eu sunt mioapă, port ochelari din clasa I. A fost cumplit, pentru că trebuia să-mi dau seama când paznicul ne pândea. Dacă eram cu cineva în celulă, făcusem împreună un fel de cod, ca eu să-mi dau seama că cineva ne ascultă. «Soarele» era codul, nu ştiu cum l-am ales, fiindcă nu se potrivea deloc cu condiţiile întunecate de acolo. Când o auzeam pe colega mea spunând «Vai de mine, dar soarele ăsta mă înnebuneşte!»“, îmi dădeam seama că suntem supravegheate“, povesteşte Micaela Ghiţescu.

Cu fratele Andrei şi cu mama ei, la plimbare

Singurele momente când primea ochelarii erau în timpul anchetei. În rest, „nu-i merita“, după cum îi spuneau gardienii. Anchetele aveau loc noaptea, clasic. O trezeau la câteva minute după ce se suna stingerea, iar discuţiile se încheiau cu câteva minute înainte de ora de deşteptare. „Nici jignirile, nici umilinţele nu erau atât de dure ca presiunea psihică la care eram supusă la anchete“, explică fosta deţinută politic. După o noapte albă de interogări, ziua nu avea voie să se sprijine sau, mai rău, să aţipească lipită de peretele celulei. Trebuia ori să se plimbe dintr-un colţ în altul, ori să stea aşezată pe marginea patului.

Neplăcerile ei de la BAC
Micaela Ghiţescu a fost arestată în renumitul „lot francez“, fiind acuzată de „crimă de înaltă trădare“, pentru că frecventase Institutul Francez şi corespondase cu străinii. O scrisoare care avea destinaţia Occident – de atât aveau nevoie oamenii din aparatul comunist ca să te salte noaptea şi să-ţi pună eticheta de „trădător de ţară“. Ce se întâmplase în realitate? În perioada liceului, pe care l-a absolvit la „Carmen Sylva“, Micaela Ghiţescu a urmat cursuri de limba franceză la Institutul Francez. L-a avut ca profesor pe Marcel Fontaine, un francez îndrăgostit de România, căsătorit cu o româncă. După instalarea regimului comunist, a fost expulzat din ţară. O perioadă, profesorul a păstrat o corespondenţă cu fostele sale eleve. Fontaine îi povestea Micaelei despre cum erau ornate vitrinele de Crăciun în Paris, iar ea îi enumera ce cărţi a mai citit. Aluziile la actualul regim aproape că nu existau. Un singur amănunt, notat printre rânduri, a cântărit decisiv la procesul în care a fost acuzată că „dădea informaţii“.

Micaela Ghiţescu povesteşte despre ce informaţii era vorba: „Anchetatorii se tot răsteau la mine: «Ai vorbit despre nişte neplăceri pe care le-ai avut la Bacalaureat!». Eu nu înţelegeam, fiindcă mă prezentasem chiar exemplar la examen. Mi-am amintit foarte târziu despre o povestioară pe care i-am scris-o lui Marcel Fontaine. S-a făcut vâlvă la un moment dat când una dintre fetele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit să dea Bacalaureatul la liceul nostru. Se zvonea că se făcuse o serie specială pentru ea, de fete mai proaste, ca ea să strălucească. Asta am scris în corespondenţă, genul acesta de anecdote pe care le auzeam şi noi şi le vorbeam, despre care ei au zis că e «crimă de înaltă trădare»“.

În studenţie, când a fost arestată

Jilava: 80 de femei în celulă, toaleta în cameră
În noiembrie 1953, Micaela Ghiţescu a fost condamnată la patru ani de închisoare. De la „crimă de înaltă trădare“ a fost reîncadrată la „complicitate la delict de agitaţie publică“. Alţi doi unchi din partea mamei, Victor şi Petre Papacostea, fuseseră arestaţi şi închişi la Sighet. Mulţi alţi prieteni de familie înfruntau aceeaşi soartă. Tatălui Micaelei, Constantin Ghiţescu, care era medic apreciat, şeful secţiei de chirurgie de la Spitalul Colentina, i-a fost interzis să mai intre în spital. Şi acestea sunt doar câteva cazuri de asuprire din sânul unei singure familii, victime ale regimului Dej.

 
Maternitatea în puşcăriile comuniste În perioada detenţiei, au existat şi femei însărcinate şi despărţite în mod tragic de copiii lor. E cazul Iulianei Preduţ, care a fost condamnată la 12 ani de detenţie pentru ajutorul dat partizanilor din Munţii Făgăraşului. La 28 august 1958 a născut în închisoarea Văcăreşti o fetiţă pe care a numit-o Libertatea-Justiţia. După trei luni de la naştere, copilul i-a fost luat de autorităţi şi transferat într-un orfelinat. De asemenea, Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop, s-a născut în 1956 la „Râpele cu brazi“, un adăpost din munţii Făgăraş, unde se refugiase o parte din grupul luptătorilor anticomunişti din Nucşoara. Tatăl ei a fost executat în 1959 la Jilava, iar mama, condamnată la muncă silnică pe viaţă, a murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc trei ani mai tâziu. Fiica a fost internată într-un orfelinat. Şi-a putut cunoaşte adevărata identitate abia după Revoluţie.

Micaela Ghiţescu a petrecut iarna geroasă din ’53-’54 la Jilava, într-o celulă cu 80 de femei. Lume multă şi pestriţă. Printre deţinute, erau femei simple, de la ţară, dar şi doamne din înalta aristocraţie, ca fiica regelui Albaniei, înrudită cu prinţesa Elisabeta. Într-unul dintre paturile pe trei niveluri din celulă, Micaela a văzut-o pe prietena ei cea mai bună, Mariana. Era foarte bolnavă. Mariana fusese arestată cu doar câteva zile înaintea Micaelei, iar revederea le-a emoţionat profund pe amândouă. Avea însă să fie ultima lor întâlnire. Mariana Ionescu a murit la scurt timp, în spitalul-penitenciar de la Văcăreşti. Tuberculoză.

A îndrăznit să ceară săpun
Boala, frica de contagiune, certurile pe o bucată de pâine mai mare – toate aceste temeri şi fricţiuni creau adesea o atmosferă tensionată în celula neîncăpătoare. Tot înăuntru, delimitată de nişte rogojine, era improvizată şi o toaletă, formată din două tinete, folosită zilnic de cele 80 de femei. Odată, la Mislea, Micaela Ghiţescu a fost izolată timp de o lună pentru că a îndrăznit să ceară săpun. A fost pedepsită de renumitul Alexandru Vişinescu, „care era foarte sever şi ironic“, după cum şi-l aminteşte ea. „Am fost foarte surprinsă că era doar cu câţiva ani mai mare decât mine şi se comporta în halul ăla“, mai spune ea despre torţionarul condamnat, în 2015, la închisoare pentru săvârşirea de infracţiuni contra umanităţii.

„Paznica de la Mislea ne ruga să-i pensăm din păr ca să i se mărească fruntea“

Există şi o altă faţă, mai puţin încrâncenată, a vieţii după gratii. În puşcărie au fost şi momente plăcute, îşi aminteşte Micaela Ghiţescu, ca serile când compuneau poezii sau rosteau rugăciuni în şoaptă, care le insuflau o brumă de speranţă că o să fie bine. Micaela Ghiţescu îşi aminteşte că, la Uranus, de 1 martie, şi-au făcut mărţişoare din miez de pâine frământat cu scrum de ţigară. Le-au ieşit nişte figurine mici, ca plastilina, pe care le-au împărţit între ele. La Jilava, a luat primele lecţii de spaniolă de la o colegă de celulă. Ştia lucrurile esenţiale: „buenos días“, „luchar“ şi „esperanza de vida“. De la Mislea, unde fiecare femeie lucra într-un atelier, are un suvenir pe care-l păstrează şi astăzi. Surorile Annie şi Nora Samueli, judecate în aşa-numitul „proces al bibliotecilor americană şi engleză“, i-au dăruit o batistuţă din material albastru brodată cu monograma ei, în culorile alb şi roşu. Culorile Franţei, lesne de înţeles mesajul.

Războiul de la Mislea
Pe 5 martie 1953, când femeile au aflat vestea morţii lui Stalin transmisă din celulă în celulă prin cod Morse, au început să fluiere „Oda Bucuriei“. Răsuna Beethoven în puşcărie! De ziua Regelui, Micaela Ghiţescu a fredonat „God save the King“. Într-o altă zi din aprilie, a auzit clopotele bătând şi a ştiut că se apropie Paştele. Atunci a fluierat „Hristos a Înviat“. Aşa se instala voia bună după gratii.

Cochetă, în tinereţe

Da, se râdea în puşcărie. Unul dintre momentele hilare de care Micaela Ghiţescu îşi aminteşte s-a întâmplat în atelierul de ţesut covoare, la Mislea, din pricina gardienilor nătângi. „Lucram cu tupiţa la covoare, în atelier, unde pot să spun că mi-a şi plăcut. Am avut la un moment dat un covor mare şi lucram în echipe de patru-cinci fete. Doar că gherghefurile de care era prins, care se numea război, a căzut într-o zi din pricina greutăţii. Fetele au început să ţipe: «Vai, războiul, războiul». Şeful de atelier a venit speriat crezând că începusem noi cine-ştie-ce război“, povesteşte femeia.

Tot la Mislea, Micaela Ghiţescu a întâlnit o femeie gardian, foarte simplă, de la ţară, dar cumsecade. „Ne-a povestit că, atunci când au venit cei de la partid să o ia din sat, i-au spus că or să-i dea uniformă şi că o s-o facă aviatoare. Ea i-a crezut. Într-adevăr, i-au dat o uniformă, dar au făcut-o paznică la închisoare. Îi plăcea să stea cu noi, ne punea să-i povestim tot felul de lucruri, să o pensăm. Odată a vrut să-i pensăm fruntea, că o avea mică! Voia să-i luăm din păr ca să i se mărească fruntea“, îşi aminteşte amuzată Micaela Ghiţescu.

Cadoul lui Tax în închisoare
În cei trei ani de puşcărie, Micaela Ghiţescu nu a putut să-şi vadă familia. Nu ştia nimic despre ai ei. Un singur semn a primit de acasă. S-a întâmplat când era la Mislea. A fost chemată la infirmerie de o tânără asistentă, care i-a făcut o injecţie intravenoasă cu vitamină şi a întrebat-o: „Ştii cine e Tax?“. Micaela a tresărit. Pentru o clipă, s-a întors în copilărie. „Când eram mai mici, eu şi fratele meu îi spuneam mamei, în glumă, Max. Am vrut să-i spunem şi lui tata Tax, dar lui nu-i prea plăcea. Când asistenta mi-a zis de Tax, am ştiut că vitamina era de la el. Mai târziu, mama mi-a povestit că tata reuşise, într-adevăr, printr-un medic, să-mi trimită o vitamină şi o tabletă de ciocolată. Probabil asistentei i-a fost frică să-mi dea şi ciocolata, fiindcă ar fi trebuit să o mănânc acolo, în cabinet“, explică femeia.

Înapoi, acasă. Şocul veştii aflate la gară
Pe 6 octombrie 1955, după trei ani fără trei săptămâni, Micaela Ghiţescu a fost eliberată din puşcărie, în urma unui decret de amnistie. În urma Convenţiei de la Geneva, din toamna acelui an, guvernanţii au fost obligaţi să elibereze din închisori deţinuţii cu pedepse de sub 5 ani, fie prin graţiere, fie prin amnistiere. Micaela Ghiţescu primise o condamnare de patru ani, din care executase trei. A fost, aşadar,„scutită“ de un an, spune femeia.

Reîntoarcerea acasă nu a fost lipsită de şocuri şi de trista constatare că viaţa îi fusese furată. Bucuria eliberării a fost umbrită de vălul de doliu aşternut peste casa ei. Ajunsă pe peronul Gării de Nord, Micaela Ghiţescu a aflat că, în acel an, muriseră şi tatăl, şi fratele ei. Situaţia familiei era dezastruoasă: mama sa primea o pensie de 210 lei, camera ei fusese ocupată de un ofiţer de securitate – şi aşa va rămâne timp de 17 ani. Peste toate aceste neajunsuri se vor adăuga o serie de alte privaţiuni, de restricţii de studii şi de muncă, Micaela Ghiţescu fiind peste tot urmărită de stigmatul dosarului de fostă deţinută politic. Şi totuşi, nu-i spusese profesorul ei de franceză Il faut espérer dans l’inespéré?

Micaela Ghiţescu, fostă deţinută politic, traducătoare:

„Pentru că am fost la închisoare, mi-a fost schimbat numele de pe prima carte tradusă“


După perioada detenţiei, Micaela Ghiţescu a fost urmărită de „pata“ din dosar şi de stigmatul de fostă deţinută politc, fiindu-i îngrădită libertatea şi limitate drepturile cetăţeneşti. A fost refuzată ca angajată, alteori i s-au pus beţe în roate. Micaela Ghiţescu n-a renunţat. A continuat să lupte, să spere şi să înveţe singură, până când oamenii au avut nevoie de ea şi au căutat-o. După absolvirea Facultăţii de Filologie, cum era denumită pe atunci, a devenit una dintre cele mai prolifice traducătoare din ţară – cu peste 80 de volume de traduceri din limbile portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză, pentru care a fost răsplătită cu numeroase distincţii. De mai bine de 15 ani, conduce revista „Memoria – revista gândirii arestate“, fiind preocupată permanent să ne ofere lecţii despre memoria trecutului recent. Pentru că, nu întâmplător, una dintre cugetările cele mai preţuite de ea este o vorbă a lui Elie Wiesel: ,,Opusul iubirii nu este ura, opusul sănătăţii mintale şi al raţiunii sănătoase nu este demenţa, şi opusul amintirii nu se numeşte uitare; opusul tuturor acestora nu este, de fiecare dată, nimic altceva decât indiferenţa“.


„Weekend Adevărul“: Aţi fost eliberată din închisoare pe 6 octombrie 1955? Care a fost impactul cu libertatea?
Micaela Ghiţescu: Am observat că nu mai ştiam bancnotele când a trebuit să-mi cumpăr bilet de tren spre casă. Se schimbaseră banii. Pe peronul gării, Ileana Ghica, o fostă colegă de închisoare, mi-a dat vestea că tatăl meu murise, de supărare, iar fratele meu Andrei decedase într-un accident misterios pe munte. Mama, care şi ea mă aştepta, a vrut să-mi spună doar de tata. A fost dureros. Am trecut repede de la extazul ieşirii din închisoare la agonie.

Care au fost consecinţele faptului că purtaţi eticheta de fostă deţinută politic?
Perioada de după puşcărie, psihic, a fost cea mai grea. Eu încă nu-mi  terminasem studiile când am fost arestată. Am vrut să mă angajez undeva, pentru că tata şi fratele meu nu mai erau, iar mama avea o pensie mică, de 210 lei. Dar mama nu m-a lăsat, a insistat să-mi termin studiile. Am închiriat din camerele din casă, mama a vândut biblioteca tatălui Facultăţii de Medicină şi, astfel, am adunat câteva economii şi ne-am descurcat. A fost însă foarte greu să mă reînmatriculez la facultate, care depindea de aprobarea Ministerului Educaţiei. Mi-au respins toate cererile câteva luni bune. Zbuciumul meu era să reuşesc să mă înscriu până în sesiunea din februarie, ca să nu mai pierd încă un an.

Portugheza mi s-a dezvăluit pentru a mă salva de şomaj, de marginalizare şi de disperare.

Micaela Ghiţescu

Declaraţie: „Nu prezintă garanţii pentru învăţământ“

Cum aţi reuşit până la urmă să primiţi aprobarea că puteţi relua studiile?
M-a ajutat foarte mult Victor Papacostea, unchiul meu din partea mamei, care, şi el, ca mine, abia ieşise de la Sighet. „Eu am să fiu tatăl tău“, mi-a zis când ne-am reîntâlnit prima oară. Victor avea, în ciuda detenţiei, un prestigiu, cunoştea oameni, astfel că a reuşit să-mi obţină o audienţă la ministrul adjunct de la Educaţie. Era prieten cu el, profesorul Miron Niculescu. Am primit aprobarea cu o condiţie. A trebuit să dau o declaraţie la secretariat că nu reprezint garanţii pentru învăţământ şi nu voi cere niciodată un post în învăţământ. Am semnat, ce să fac, deşi îmi restricţionau toate drepturile de care credeam că o să mă bucur, în virtutea faptului că fusesem amnistiată. Când i-am dus foaia rectorului Universităţii, Boris Cazacu, s-a uitat la mine mirat: „Eşti fiica doctorului Ghiţescu?!“. M-a luat în braţe. Atitudinea lui m-a ajutat puţin. Habar n-aveam că-l cunoştea pe tata. Mult mai târziu, am aflat că şi socrul lui făcuse puşcărie. Cam aşa funcţiona, pe atunci, solidaritatea.

Doi ani în căutarea unui serviciu

Împreună cu soţul ei, Petre Ionescu-Stoian

Aţi întâmpinat ostilitate din partea oamenilor pentru că fuseserăţi închisă?
Am întâmpinat ostilitate după ce am terminat facultatea, când a trebuit să mă angajez. Eram mereu respinsă la serviciul de cadre. Iniţial, am fost foarte fericită, când, la repartizare, cei din comisie mi-au spus că trebuie să-mi caut singură de lucru. Probabil au văzut declaraţia mea la reînmatriculare. Şi am început odiseea căutării de serviciu. Abia după doi ani de şomaj, fără indemnizaţie, perioadă în care mi s-au închis toate uşile, am reuşit să prind un post.

Pata de pe dosar v-a urmărit?
Uneori cu consecinţe grave. Prima încercare de angajare, datorată unchiului meu Victor, a fost la Centrul de Dialectologie recent înfiinţat şi condus de Alexandru Rosetti. Rosetti era foarte încântat de cunoştinţele mele de limbi străine, pentru că voia să introducă Centrul într-o reţea de relaţii cu străinătatea. Eu eram foarte entuziasmată. Bucuria mea a durat doar nouă zile. În institutul de lingvistică lucra şi o doamnă care era mama uneia dintre fostele mele colege din liceu, singura care n-a fost arestată din grupul nostru. Era o comunistă înfocată, care, atunci când m-a văzut, a făcut o şedinţă specială ca să fiu dată afară. Rosetti n-a avut încotro. Altă dată, am dat concurs la Biblioteca Academiei, care avea patru posturi libere la Cabinetul de Stampe. Am fost vreo 50 de candidaţi. Nu ne-au verificat imediat dosarele. Eu am reuşit a doua, astfel că unul dintre cele patru posturi ar fi trebuit să-mi revină. Dar, după o verificare temeinică a actelor, am aflat că abia de la al şaptelea candidat în jos au putut să angajeze.

A învăţat portugheza dintr-o carte rusească

I-au alungat pe cei mai buni. Cum aţi reuşit să vă găsiţi totuşi de muncă?
Tot datorită unchiului meu, care m-a recomandat editurii Univers, am început să fac traduceri. La un moment dat, mi s-a oferit să traduc singură „Joseph Andrews“, de Henry Fielding. Am muncit cu entuziasm, am respectat termenul, totul a decurs foarte bine. Când a venit bunul de tipar am încremenit. Redactoarea mi-a spus că a apărut o eroare, care probabil nu mă va supăra. Numele meu fusese scris greşit. Apăream drept Michaela Gheteanu. Bineînţeles, am refuzat să accept! Directoarea adjunctă, care era o comunistă reunumită, Ilca Melinescu, a aflat istoricul meu şi mi-a schimbat numele. Am cerut o audienţă. M-a făcut cu ou şi oţet! „Ai fost la închisoare! N-ai drept de semnătură!“, mi-a zis. În acea perioadă, directorul editurii era plecat în străinătate, dar n-am cedat. Abia când s-a întors, mi-a propus să facem o etichetă cu numele meu adevărat şi o lipim pe fiecare exemplar. Am acceptat. Când mergeam în librării, mă uitam şi vedeam că unele cărţi aveau etichetă, altele nu.


Aţi început să învăţaţi şi spaniola, şi portugheza pentru alte traduceri.
În perioada în care nu prea aveam ce face, am mers la cursuri să învăţ spaniola, la Universitatea Populară. Profesorul de spaniolă, la un moment dat, ne-a propus să învăţăm şi portugheza. Eu am fost foarte încântată. Am început câteva cursuri într-o sală la Cooperativa Deservirea. N-aveam cărţi, nu existau dicţionare, nimic! Era un singur manual, pe care profesorul l-a descoperit, de limba portugheză-rusă. Ce era interesant pentru noi e că avea texte în portugheză şi doar pe acelea le citea. Pe urmă, la câteva săptămâni, profesorul nostru a primit aprobarea de a pleca în străinătate şi n-am mai continuat. Cumva, am început să fiu autodidactă. Încet-încet, am învăţat. Iar în ’68, a ieşit şi prima mea traducere, „Crima părintelui Amaro“, de Eca De Queiroz. Cu numele meu real de data asta. Între timp, pe lângă traduceri, m-am angajat la Institutul Farmaceutic. Căutau un traducător tehnic, care să ştie două limbi străine. Eu aveam deja certificat de engleză, franceză, germană, spaniolă şi portugheză. M-au primit. De altfel, acolo l-am cunoscut şi pe viitorul meu soţ, directorul instituţiei, Petre Ionescu-Stoian.

Mama avea mult bun gust la haine şi m-a învăţat şi pe mine. Când eram mici, râdeam cu fratele meu de ea pentru că, atunci au fost bombardamentele în ’44 şi ne-am refugiat la Periş, primul lucru pe care mama şi l-a pus în pachetul de haine a fost cutia cu pălării. Era cochetă, dar fără să fie exagerată.

Micaela Ghiţescu

„Specialista în portugheză“

După o perioadă de oprelişti, pare că se aşezau, în sfârşit, lucrurile.
Pot să spun că am avut chiar o perioadă bună, în care am tradus mult. „Specialista în portugheză“ îmi mai spuneau, pentru că nu prea mai erau trăducători de portugheză. (râde) Dar oaza de linişte pot să zic mi-am găsit-o la Biblioteca Centrală Pedagogică, unde am lucrat până la pensionare ca redactor. Şi dacă i-aş fi căutat, nu aş fi putut să găsesc colegi mai potriviţi: directorul adjunct fusese condamnat în lotul Noica, o colegă fusese deportată cu familia în Bărăgan, unii îşi depuseseră cererile de plecare în Israel, alţii îşi făcuseră formele de reîntregire a familiei în Germania Federală, mulţi colegi aparţineau unor familii de vază altădată, marginalizaţi sau chiar persecutaţi odată cu instaurarea comunismului. Acolo am găsit atmosfera de familie.

Sunteţi singurul român care a fost decorat cu titlul de Mare Ofiţer al Ordinului Infante Dom Henrique, de preşedintele Portugaliei, la Bucureşti. Portugheza pe care aţi învăţat-o singură v-a adus, în cele din urmă, mari satisfacţii. Cum aţi primit această distincţie?

Cu preşedintele Portugaliei (în stânga ei), după momentul primirii decoraţiei

Eu n-am ştiut nimic de această decoraţie până în momentul în care am intrat în sală. Mi s-a spus că o să fie oferite distincţii traducătorilor şi editorilor. Când am citit programul, în sală, am văzut că era un punct special cu decorarea mea. Chiar nu mă aşteptam! A fost ca un miracol ziua aceea. Am ţinut un scurt discurs în portugheză, lângă preşedintele Portugaliei. Am spus că e aproape o jumătate de secol de când m-am apropiat pentru prima oară de Portugalia absolut întâmplător, fiindcă mă aflam fără slujbă, fără perspectivă, fără speranţă, într-o ţară ocupată, într-o familie decimată. Şi asta într-o epocă în care nu exista nicio relaţie între ţările noastre, eu vorbeam alte limbi străine, nu văzusem niciodată un rând scris în portugheză, nici nu auzisem vreun cuvânt portughez, nu existau la noi cărţi, gramatici, dicţionare, cursuri de portugheză. Portugheza mi s-a dezvăluit pentru a mă salva de şomaj, de marginalizare şi de disperare. Am mulţumit pentru ziua aceea prin câteva cuvinte ale poetului Fernando Pessoa: „A meritat osteneala? Totul merită osteneala...“.

Sursa: Adevarul