eStire.ro

Articol actualizat la: 13 March 2018, 15:26

Octavian Ursulescu a scris o carte despre Titus Munteanu, „un lord al micului ecran“

Octavian Ursulescu a scris o carte despre Titus Munteanu, „un lord al micului ecran“

Prezentatorul  Octavian Ursulescu crede că regizorul Titus Munteanu trăieşte şi, de undeva, se uită la ce face şi îl mustră atunci când ceva nu e în neregulă. Ursulescu i-a dedicat o carte regizorului pe care, spune el, speră „s-o poată citi acolo Sus, în Ceruri”.  „Adevărul” prezintă fragmente din volumul „Titus Munteanu, un lord al micului ecran”, apărută la editura ProUniversitaria.

Din fericire, Octavian Ursulescu (70 de ani) a apucat să vorbească mult cu Titus Munteanu, cartea conţinând mai multe dialoguri între cei doi pe diverse teme. De asemenea, volumul semnat de prezentator conţine şi declaraţii şi amintiri ale unor colaboratori de-ai regizorului, ale unor colegi, ale unor oameni care l-au cunoscut bine.

Absolvent de Conservator (Secţia Flaut), Titus Munteanu a fost unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori de programe TV, cu aproape 50 de ani de carieră. Printre cele mai populare emisiuni ale sale se numără „Şcoala vedetelor“ (pentru care în 1996 a fost premiat cu Trandafirul de Argint la Montreux - cel mai mare festival de televiziune din lume), „Un trio formidabil“, „Duelul vedetelor“, „Astă seară ne distrăm în familie“, „Numai cu acordul minorilor“ şi „Televiziunea copiilor”. „Tot ce ştiu am învăţat de la Tudor Vornicu“, mărturisea el într-un interviu pentru „Formula As“.

Cartea se găseşte la editură, în librării precum „Mihai Eminescu” sau Cărtureşti Verona, dar şi online. Ursulescu va colabora cu editura ProUniversitaria şi în acest an, când va lansa un volum dedicat Marinei Voica, următorul proiect fiind, după cum a declarat autorul, consacrat „Şcolii vedetelor”.

-FRAGMENT-

„-Dragă Titus, pentru cei care n-o cunosc, cum este lumea nevăzută a micului ecran?

-N-aş putea niciodată să elaborez o istorie a televiziunii din punctul meu de vedere, din perspectiva celor 45 de ani pe care i-am trăit în această lume minunată a divertismentului TV. Deşi nu sînt un bun vorbitor, aş putea povesti ore în şir despre televiziune şi adevărata istorie a acesteia. Mi se întîmplă să ascult stupefiat amintiri ale unor interpreţi care au trecut prin mîna mea, vorbind cu emfază despre ce au făcut, despre contribuţia lor la crearea şi menţinerea acestei instituţii la cotele cele mai înalte. Astăzi se poate spune orice cu o dezinvoltură dezarmantă, despre cît au muncit pentru a ajunge la marea performanţă. Veţi întîlni multe din aceste personalităţi pe parcusul dialogurilor noastre...

-Cum ai ajuns totuşi la televiziune, deşi erai sortit unei cariere muzicale?

-Ideea de a face televiziune nu-mi aparţine. Mărturisesc că eu cred în soartă, în destin, fiecare din noi fiind urmărit de ceea ce îi este scris, cu finalitate fericită sau nu. Eu de pildă mi-am dorit să fac sport, dar am pierdut examenul de admitere la liceul de specialitate din simplul fapt că...am greşit data! Singurul liceu la care se mai dădeau examene era cel de muzică (din Timişoara, evident). Ştiam ceva note muzicale şi cîteva cîntece la pian, dar pentru clasa a VIII-a se prezentau elevi cu 3-4 ani de studiu al muzicii. M-am prezentat cu o melodie germană celebră pe vremuri, în versiunea românească a bas-baritonului Rodion Hodovanschi se chema ”Clopotele”. Concluzia comisiei: că ar trebui să încerc la un...instrument de suflat. Mi-au dat o trompetă şi m-au îndemnat să suflu în ea: n-a ieşit nici un sunet. Mi-au dat un corn şi rezultatul a fost acelaşi, după care am primit un flaut şi, surpriză!, mi-a ieşit o notă. ”Asta este”, au sărit instantaneu membrii comisiei, ”vei studia acest instrument!”. Sincer să fiu, nu ştiu ce mă făceam dacă nu-mi ieşea nici un sunet, probabil pierdeam şi ultimul examen la Liceul de muzică, dar am avut noroc şi sunetul acela providenţial mi-a ieşit...Mai tîrziu, cînd am început să studiez flautul la modul cel mai serios, cu profesorul Mircea Mihai, care fusese în concediu la examenul de admitere, am înţeles că sunetele scoase din diferite instrumente de suflat nu apar întîmplător, ci ţin de conformaţia buzelor, de o anume tehnică, presupunînd multe ore de studiu. Deci, după cum vezi, soarta a vrut ca eu să intru la Liceul de muzică şi să studiez instrumentul la care...mi-a ieşit un sunet. Am absolvit liceul şi am intrat imediat la Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, actuala Universitate Naţională de Muzică. Fără să mă laud, am fost unul din studenţii cei mai buni şi preferatul profesorului Vasile Jianu, artist emerit şi laureat al Premiului de stat. Am cîntat cu maestrul Jianu la biserica Sf. Iosif dublul concert de Bach, în acompaniamentul celebrului organist Iosif Gherstenegst – o transpunere a maestrului după dublul concert de Bach scris pentru viori. În paralel am studiat şi dirijat orchestră, în particular cu Robert Rozensteck.

-Bun, pînă aici e clar, te aştepta gloria sălilor de concert, dar cum s-a produs trecerea la muzica, să-i spunem, de divertisment?

-În acest context de muzică simfonică şi de activitate concertistică, fiind în anul IV şi locuind în căminul Conservatorului, de pe str. 30 decembrie (aproape de Calea Victoriei), am coborît într-o seară la parter ca să fac un duş, ocazie cu care portarul căminului mă opreşte şi mă întreabă dacă ştiu pe cineva de la flaut. I-am spus că eu sînt de la flaut, drept care mi-a întins receptorul telefonului. Trebuie spus că portarul acela probabil fusese miliţian, pentru că era extrem de dur cu studenţii şi dacă întîrziai după ora 22 rămîneai afară (ceea ce eu am păţit de două ori, ”petrecînd” pînă în zori în autobuzele care circulau noaptea!). Am răspuns la telefon şi am rămas surprins că la capătul firului era Alexandru Imre, reputat saxofonist şi dirijor al orchestrei Electrecord. M-a invitat la o înregistrare a doua zi şi mi-a oferit 50 de lei, sumă care-mi acoperea plata căminului pe o lună! La înregistrare, organistul m-a ascultat cu mare atenţie şi mi-a propus ca la final să stăm de vorbă. Peste drum de studioul Electrecord era un băruleţ, unde m-am conversat îndelung cu organistul, care nu era altul decît celebrul jazzman Richard Oschanitzky, timişorean de-al meu şi o persoană deosebit de prietenoasă. Mi-a propus să înregistrez o sonată a lui pentru flaut şi pian, cea pentru clarinet oferindu-i-o lui Aurelian Octav Popa. Am devenit prieteni foarte buni şi am început să înregistrez jazz, muzică de film, pentru radio, Electrecord, filmări la TV. Pot afirma cu certitudine că Oschanitzky a fost cel mai talentat muzician pe care l-am cunoscut în cariera mea. La terminarea Conservatorului, ştiam de la maestrul Jianu că voi rămîne asistentul lui la catedră, numai că în 1966, cînd am absolvit, dacă nu aveai buletin de Bucureşti (eu aveam de Timişoara), nu erai acceptat. În acest context, Richard Oschanitzky mi-a propus să mă angajez la televiziune, vorbind în acest sens cu compozitorul Paul Urmuzescu, şeful redacţiei muzicale, care din fericire avea nevoie de redactori muzicali, aşa încît am acceptat pe loc!” (Copyright: Editura ProUniversitaria)

Octavian Ursulescu este un prezentator de televiziune. A absolvit, în 1970, Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic Bucureşti. În 1983 a prezentat pentru prima oară Festivalul de la Mamaia. A prezentat 13 ediţii ale Festivalului  şi numeroase concursuri şi evenimente. 

Şi-a început cariera de jurnalist când a început să colaboreze cu ziarul „Scînteia tineretului”. Din 1990, este redactor la revista „Actualitatea Muzicală” a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. 

 

 

Sursa: Adevarul