eStire.ro

Articol actualizat la: 11 February 2018, 10:03

Pianista Elisabeth Sombart: „Celibidache nu mi-a fost numai profesor, mi-a fost prieten“

Pianista Elisabeth Sombart: „Celibidache nu mi-a fost numai profesor, mi-a fost prieten“

Pianista franceză Elizabeth Sombart, strănepoată a cercetătorului Nicolae Leon şi elevă a lui Sergiu Celibidache, vorbeşte despre disciplina şi răbdarea profesorului de muzică, şi despre cum a influenţat-o marele dirijor în arta sa.

Cu o alură şi atitudine aristocrată, Elisabeth Sombart (60 de ani) îţi impune prin ţinuta şi muzica sa atmosfera marilor saloane de odinioară. Are rădăcini de origine română, fiind strănepoata savantului Nicolae Leon,  care a fost frate după mamă cu Grigore Antipa.  Elisabeth Sombart a  descoperit România în 2012 când, pe lângă Bucureşti, a vizitat  încă trei oraşe: Braşov, Iaşi şi Oradea. În ianuarie, în Bucureşti,  a susţinut un recital, la Ateneu, cu muzică de Schubert, alături de pianista Lavinia Dragos. Tot în perioada vizitei, a concertat şi la Penitenciarul Jilava, susţinând un recital şi pentru bătrânii din Căminul „Sfânta Maria“ din Popeşti-Leordeni, în Capela Congregatio Jesu. În România, artista are două cărţi publicate, la Editura Spandugino: „Muzica, în inima fascinaţiei/ La Musique au coeur de l’emerveillement“ şi „Ca sunetele să devină muzică“.  În paralel cu activitatea de solist, Elizabeth Sombart a creat în 1998 Fundaţia Résonnance în Elveţia, cu filiale în alte şase ţări (Franţa, Italia, Belgia, România, Spania şi Liban). Misiunile fundaţiei sunt de a „oferi muzica clasică în locurile unde ea nu este“, spitale, cămine de bătrâni, instituţii medicale specializate, închisori şi  redescoperirea, formarea şi susţinerea tinerilor pianişti supradotaţi, vulnerabili din punct de vedere social, dar capabili să devină mari solişti. Elisabeth Sombart va reveni în Bucureşti, în luna iunie, alături de Filarmonica „George Enescu“, pentru un concert condus de dirijorul chinez Jin Wang.


„Weekend Adevărul“: Sunteţi strănepoata lui Nicolae Leon (1862- 1931), care a fost un biolog român, profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Cum l-aţi descoperit pe străbunicul dumneavoastră?

Elizabeth Sombart: Eu am venit în România, pentru prima dată, în 2012. Când am vizitat Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, am intrat într-o oră de curs şi am fost prezentată, iar toţi studenţii au început să aplaude… Nu m-au aplaudat pe mine, ci pe străbunicul meu (râde). Am simţit o emoţie mare.

Cum v-a obligat descendenţa aceasta? Ce aţi aflat despre savantul Nicolae Leon de la familie? Dar despre Grigore Antipa?

Străbunicul meu, Nicolae Leon i-a avut părinţi pe Iorgu Leon şi Zoe, care s-a recăsătorit ulterior cu avocatul Vasile Antipa din Botoşani. Cu acesta, Zoe  a avut un al doilea fiu, pe Grigore Antipa (n.r.- 1867-1944).
Nicolae Leon a făcut medicina la Iaşi, a studiat ştiinţele naturale, înscriindu-se în 1884 la Universitatea din Jena, unde s-a specializat în zoologie. La Iaşi, străbunicul a fost coleg cu Emil Racoviţă. Din câte ştiu, Nicolae Leon a fost unul dintre principalii susţinători ai teoriei evoluţionismului în România, fiind profesor titular la Catedra de zoologie medicală a Facultăţii de Medicină din Iaşi. A fost decan al Facultăţii de Medicină şi rector al Universităţii ieşene.

Aţi moştenit pasiunea spre ştiinţe a străbunicului?

Nu ştiu ce să zic… Şi pianul înseamnă aplicaţie tehnică. Am în bibliotecă diverse cărţi, clasoare şi insectare de la străbunicul, transmise din generaţie în generaţie. Mă uit fascinată la ele. Însă nu am nici pe departe geniul în ştiinţe al străbunicului meu, care fost interesat şi de parazitologia medicală. El a realizat primele cercetări epidemiologice privind malaria în România, cercetări ce au stat la baza planurilor de eradicare a acestei boli, dar şi de cunoaştere a insectelor dăunătoare agriculturii.

Aţi început să studiaţi pianul la 6 ani…

Da, şi am debutat în public la 11 ani.  Când eram foarte tânără, lumea era foarte ciudată pentru mine, totul era cumva dificil. Singurul loc în care puteam găsi o oarecare armonie şi consolare era la pian, când mama mea cânta. Ştiam că lumea cântecului era o cheie prin care poţi răzbi în această lume.

Cât timp studiaţi pe zi?

Am exersat şi exersez mult ca orice pianist, pentru că nu poţi face ceva profesionist cu adevărat, fară să exersezi ore în şir. Exersez câteva ore pe zi, depinde de fiecare proiect şi concert.

Celibidache, un adversar al rutinei

Cu Sergiu Celibidache v-aţi întâlnit la Universitatea din Mainz,  unde aţi studiat fenomenologia muzicală timp de şapte ani cu marele dirijor. Ce înseamnă, de fapt, fenomenologia muzicală?

E despre relaţia dintre matematică şi muzică. Celibidache a ştiut să-şi valorifice maeştrii, să înveţe de la ei. În felul ăsta, a reuşit să facă şi el asta mai departe cu discipolii săi, cu elevii săi. Celibidache mi-a fost mai mult decât profesor, mi-a fost prieten. O ştia bine pe bunica mea, o cunoscuse la Berlin, după ce aceasta se căsătorise cu un industriaş german.

Ieşeam cu el la masă, împreună cu bunica, cel puţin o dată pe săptămână. Celibidache mi-a fost mai mult decât profesor, mi-a fost prieten. Eram foarte invidiată pentru acest privilegiu …

Ce v-a impresionat la omul Celibidache?

Răbdarea sa, care era extraordinară. În asta el găsea una dintre marile plăceri ale vieţii lui.

Cum vi s-a părut România când aţi venit aici prima dată? V-aţi recunoscut rădăcinile?

România m-a fascinat. Felul în care cânt vine de la Celibidache. Pentru mine, România, muzica, familia şi rădăcinile sunt totuna.

Aveţi un compozitor preferat?

Îi prefer pe toţi. În momentul în care interpretezi o melodie, aceasta devine preferata ta, pentru că „eşti în ea“ cumva. Dar nu pot spune că îl prefer pe Schubert, Brahms sau Mozart. În fiecare iubesc capacitatea de a vorbi despre ceea ce vorbele nu pot transmite, despre speranţa şi tristeţea umană. Toţi au propria semnătură prin care exprimă aceste lucruri.

Muzica este un dar sau e tehnică? Cât e tehnică şi cât e talent?

Muzica înseamnă să faci artă, să aduci lumea compozitorului către publicul din faţa ta, dincolo de tehnica partiturii. 

„Muzica nu poate să se facă decât în ascultarea propriei sale tăceri“

Despre volumul dumneavoastră „Muzica în inima fascinaţiei“, Yehudi Menuhin spunea: „E o carte foarte personală care dezvăluie comoara unei experienţe muzicale ce nu a dorit să aleagă decât acele emoţii prielnice înălţării divine ale existenţei umane“. Cum aţi reuşit acest lucru?

Construită precum o sonată în patru părţi, această călătorie în inima fascinaţiei, pe care o fac în volum, nu seamănă cu nimic altceva. Am încercat să fie instructivă şi accesibilă, emoţionantă şi profundă, să redea frumuseţea misterioasă a muzicii prin intermediul pianului. Muzica nu poate să se facă decât în ascultarea propriei sale tăceri. A fi în măsură de a asculta tăcerea este experienţa supremă pe care ne-o oferă cu generozitate muzica. Ea ne face sa accedem astfel la acel loc sublim, unde domnesc bucuria, frumuseţea şi iubirea. Pentru că este o disciplină superioară, cu aspiraţii elevate, asta nu înseamnă că trebuie să facem din ea o valoare supremă. Convinsă de toate aceste lucruri şi pentru a le face cunoscute, m-am angajat să scriu aceste pagini din carte.

Chiar dacă muzica nu este un scop în sine, ea este, cred eu, o cale privilegiată, o scară spre o anumită lumină care ne permite să accedem la adevăratele valori ale vieţii, acelea care îl fac pe om demn de Dumnezeu.  Aşa simt eu „muzica în inima fascinaţiei“.


După recitalul Schubert  de la Ateneu de pe 24 ianuarie, Elizabeth Sombart a fost înconjurată de admiratori, acordând, în foaier,  autografe pe cele două cărţi ale sale traduse în limba română 

Cum aţi explicat că „sunetele devin muzică“ în celălalt volum tradus în limba română?

În cartea „Ca sunetele să devină muzică“ fac o expunere dincolo de tehnică, o pedagogie ale cărei articulaţii precise şi legi obiective sunt inseparabile de anii de game interioare care implică total muzicianul. Prin propria sinteză a învăţăturii primite de la cei doi maeştri ei mei, Sergiu Celibidache pentru fenomenologia sunetului  şi Hilde Langer Rühl pentru fenomenologia gestului, am încercat să expun legea fenomenelor sonore şi punerea lor în relaţie. De exemplu, descriu tehnici de respiraţie şi ale diafragmei în cântatul la pian pentru ca gestul să integreze şi să unifice frazarea muzicală.


Preşedintele ICR, Liliana Ţuroiu, alături de Elisabeth Sombart, la Ateneu

Am nişte proiecte, pe care le-am discutat cu doamna Liliana Ţuroiu, preşedintele ICR, legate de organizarea unor noi concerte. Ştiu că ICR are un program foarte bun în Sezonul România-Franţa, sper ca discuţiile să se materializeze în perioada următoare. Sunt nerăbdătoare să mă întorc în România. 

În muzică văd un apostolat al binelui şi al frumosului, ea are darul să ne umple inimile cu vibraţia care ne pune în ton cu universul, iar asta nu trebuie să fie accesibil doar celor privilegiaţi.

Concerte în locuri necovenţionale

Ideea de a aduce muzica acolo unde ea nu ajunge de obicei îi aparţine artistei, care a înfiinţat în anul 1998 Fundaţia Resonnance în Elveţia. Acum, Fundaţia Resonnance este activă în 7 ţări: Elveţia, Franţa, Belgia, Italia, Spania, Liban şi de 5 ani în Romania.
Fundatia are ca obiectiv să ţină muzica vie în inimile tuturor oamenilor şi nu doar în sălile de concert. De aici şi menirea de a organiza concerte în locuri neobişnuite cum ar fi penitenciarele, spitalele, orfelinatele sau căminele de bătrâni. De asemenea, Fundaţia Resonnance oferă cursuri gratuite de pian copiilor din medii defavorizate sau orfani, pentru a permite talentului să răzbească indiferent de condiţie sau starea materială a familiei.

Cum este diferită filiala Fundaţiei din Liban, de exemplu, faţă de toate celelalte?

Nu poţi face o comparaţie, fiecare filială are specificul ei. Ceea ce este la fel pentru toţi, peste tot în lume, este dragostea pentru muzică, nevoia pentru muzică. Simt imensa recunoştinţă pe care o au când aducem muzică în tabere de refugiaţi sau în închisori. Această recunoştinţă este aceeaşi şi în Liban, deşi oamenii de acolo sunt născuţi cu războiul în sânge. Îi simţi, la început, puţin mai stresaţi şi tensionaţi, dar îşi revin după ce începi să cânţi. 

Concertul  de la Penitenciarul Jilava a inclus piese de Franz Schubert, cântate în faţa unui parter neobişnuit de oameni de afaceri şi foşti miniştri.
Pe 26 ianuarie, artista, împreuna cu Lavinia Dragos, pianista emerită şi directoarea Resonnance Romania, s-au aflat la sediul Fundaţiei unde au concertta elevii Şcolii Resonnance.
Sâmbătă, 27 ianuarie,  Elizabeth Sombart a susţinut un alt recital Schubert pentru bunicii din Căminul de bătrâni Sfânta Maria din Popeşti-Leordeni în Capela Congregatio Jesu.

28 de CD-uri în discografie

Numele: Elizabeth Sombart
Carieră: A început să studieze pianul de la vârsta de 6 ani şi debutează în public la 11 ani. A studiat la Conservatorul din Strasbourg.
După obţinerea Premiului Întâi Naţional de pian şi muzică de cameră în ţara sa natală, a părăsit Franţa, perfecţionându-se cu maeştrii Bruno Leonardo Gelber,  la Buenos Aires, Peter Feuchtwanger, la Londra, Hilde Langler-Rühl, la Viena şi Sergiu Celibidache, la Universitatea din Mainz.
De la Carnegie Hall din New York la Théâtre des Champs-Élysées din París, a cântat în cele mai prestigioase săli: Wigmore Hall (Londra), Konzertgebouw (Amsterdam), Suntory Hall (Tokio), Herkulessaal (München) şi Palau de la Música (Barcelona).
A cântat alături de Royal Philharmonic Orchestra, Orchestra Naţională din Lile, Orchestra Filarmonicii din Strasbourg, Orchestra Academiei Bruckner din München şi Orchestra Simfonică a secolului XXI din Catalonia.
Elizabeth Sombart are şi o importantă discografie (28 de CD-uri), precum şi două cărţi traduse în limba română: „Ca sunetele să devină muzică“ şi „Muzica în inima fascinaţiei“, publicate la Editura Spandugino.
În 2006 a primit din partea Ministerului Francez al Afacerilor Externe rangul de Cavaler al Ordinului Naţional de Merit, şi în 2008, gradul de Cavaler în Arte şi Litere pentru întreaga sa carieră artistică.
În 2015 a primit Prix d’ Eveil al Fundaţiei cantonului Vaud pentru Cultură.
 

 

 

Sursa: Adevarul