eStire.ro

Articol actualizat la: 04 December 2017, 19:31

Scriitorul şi jurnalistul american John Freeman: „Ca editor, am descoperit că femeile se pun în faţă mai puţin decât bărbaţii”

Scriitorul şi jurnalistul american John Freeman: „Ca editor, am descoperit că femeile se pun în faţă mai puţin decât bărbaţii”

John Freeman, editorul antologiei „Freeman's” şi autorul volumului de poeme „Hărţi”, povesteşte, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“, despre criteriile de selecţie a autorilor într-o antologie, subliniind că femeile trebuie încurajate să publice, pentru că au de depăşit obstacolele unei societăţi misogine.

John Freeman (43 de ani) este scriitor şi editor. Antologia „Freeman’s“ curpinde texte ale unor scriitori din mai multe ţări. În acest număr, publicat de Black Button, se regăsesc 29 de scriitori, cu vârste între 25 şi 70 de ani, din 20 de ţări. Într-un interviu pentru „Adevărul”, Freeman a explicat despre cum alcătuieşte antologia, despre cum a pornit în acest demers, dar şi despre primul său volum de poezii, „Hărţi” în care, spune el, le arată cititorilor inima lui. 

„Adevărul”: Ce te-a determinat să începi antologia Freeman's? Ai început proiectul cu un scop bine fixat în minte?

John Freeman: Da, revistele literare erau adesea prea plictisitoare şi mi se părea că erau prea naţionalizate pentru că publicau adesea scriitori dintr-o ţară sau două, sau trei, dar asta era tot. Şi m-am gândit, de ce să nu pui cei mai buni scriitori din lume la un loc, într-o singură revistă literară? Pe deasupra,  m-am întrebat dacă pot scrie povestiri care sunt calde, amuzante şi care să îi mişte pe oameni.

Spui adesea că te bazezi pe sfaturile altora când vine vorba de a alege un anumit scriitor dintr-o anumită ţară.  Pe Marius Chivu cum ai ajuns să îl citeşti?

L-am cunoscut pe Marius când am venit aici prima dată. Am vorbit cu Anca şi Elena de la Black Button despre scriitorii români şi am mai vorbit cu câteva persoane care mi-au recomandat diverşi scriitori. Am vorbit şi cu Florin Iaru.

Când am ajuns prima dată aici, primul lucru de care am întrebat au fost scriitori români pe care să îi citesc. 

Am vorbit cu editori din diverse ţări, Franţa în special, care se ocupă de scriitori români mai bine decât oriunde altundeva. Şi aşa am ajuns... Apoi, m-am ocupat să mi se traducă nişte opere. Mi-au plăcut în special poeziile lui Marius, pe care le-am citit în franceză. Apoi m-am uitat peste o poveste şi peste un eseu de-al lui, iar eseul mi-a plăcut la nebunie. Mi s-a părut foarte puternic, amuzant şi emoţionant- Seinfeld îl întâlneşte pe Philip Roth.

 

                                                          John Freeman şi Marius Chivu (Foto: facebook/blackbuttonooks)

Şi pentru că tot vorbeai de naţionalism şi graniţe şi astfel de lucruri...tu ai călătorit mult şi ai citit foarte mult. În opinia ta, în ce măsură este influenţată literatura de localizarea scriitorului?

Într-un mod cheie, spaţiul geografic îţi crează harta senzorială a imaginaţiei tale. Deci, pentru tine, aici, în Bucureşti, lumina şi culoarea galben arată într-un fel . Mirosul toamnei de aici e diferit de cel din alte locuri. Gusturile tale s-au format în funcţie de ce ai mâncat aici. Simţul muzical şi al sunetului a fost modelat aici. Cred că toate lucrurile astea sunt importante pentru stilul unui scriitor, pentru cum accesează imaginaţia cititorilor, ăsta e felul în care semnifică ceva cititorilor.

Mai mult, cred că geografia poate fi importantă. Uneori, presiunile istorice, politice şi sociale dintr-un anumit timp condensează discursul, acţiunea şi ce anume aleg oamenii să spună, într-un fel care e greu de recreat. Mă gândesc la felul în care Herta Muller foloseşte limbajul. A scris despre asta, despre felul în care limbile au fost pulverizate prin supraveghere. Când cineva asculta ce spuneai, trebuia să găseşti alte feluri de a spune acelaşi lucru. Mo Yan a vorbit despre acest lucru în China.

Într-un mod bizar, cred că, atunci când o societate se află sub presiune, acest lucru poate forţa uneori oamenii să scrie bine pentru că îi face să exprime lucruri esenţiale.

Da, pentru că într-un fel solicită un anumit tip de inventivitate care e diferită de alte tipuri.

Da, exact. Cu libertate totală, poţi inventa orice, dar cu o libertate restricţionată, trebuie să codifici, trebuie să te foloseşti de simboluri şi aşa funcţionează literatura. Nu spun că asuprirea e bună pentru literatură, dar poate forţa oamenii să facă aceste lucruri.

Un alt lucru este că dacă un loc are un grup de scriitori sau un grupaj de reviste sau ziare şi există un simţ al întreprinderii colectivel şi competitivitate, cred că ăsta poate fi un instigator pentru scris bun.

Lucrurile astea nu trebuie să fie adevărate: nu trebuie să fii sub o presiune politică şi nu trebuie să fii într-un mediu cultural cu o competiţie bogată. În acest număr al antologiei se regăseşte şi un scriitor briliant din Columbia care trăieşte în Coreea. Mai este un romancier foarte ambiţios din Norvegia.

Dar cred că aceste două lucruri au un anume impact.

Spune-mi câte ceva despre criteriile pe care le ai în vedere când decizi să publici un text în antologie.

Ca bărbat, crescut într-o societate masculină, care acreditează misoginia, trebuie să corectez educaţia pe care am primit-o pe parcursul creşterii. 

Aşa că, deşi cred că bărbaţii şi femeile sunt egali, părţi din ADN-ul meu educaţional, într-un fel despre care literatura a vorbit deja, tind să privilegieze bărbaţii. Aşa că trebuie să clarific în alegerile mele - le cer mai multor femei decât bărbaţi să contribuie. pentru că femeile vor contribui mai puţin. Mereu se vor pune în faţă mai puţin decât bărbaţii. Am descoperit lucrul ăsta lucrând ca editor.

Trebuie să fiu atent să fie un număr egal de bărbaţi şi femei. Asta nu înseamnă că voi include o femeie, pur şi simplu pentru că e femeie şi pentru că vreau un echilibru. Pur şi simplu, nu vreau să nu includ o femeie pentru că gândesc în cadrele unei lumi în care oamenii sunt îndrăgostiţi de Philip Roth.

Ăsta e un criteriu cheie.

Dar criteriile mari sunt intensitatea şi coerenţa - dacă în textul cuiva există o intensitate a expresiei şi dacă are coerenţă. E ca dansul. Unii vor ieşi şi vor dansa haotic (imită nişte mişcări necoordonate)- ceea ce e intens, dar nu are coerenţă.

Aceştia sunt nişte termeni destul de generali, dar mult din proces este pur şi simplu instinctiv. E ca atunci când te îndrăgosteşti de cineva. Când o faci  nu te gândeşti dacă îţi îndeplineşte criteriile: e înaltă, are ochii albaştri, e inteligentă şi lucrează în mass-media?  S-ar putea să întâlnesc o fată scundă care lucrează în contabilitate, dar să mă îndrăgostesc de ea.

Cred că pasiunea, în aproape toate privinţele, are un element ce ţine de inexplicabil. Ceva te loveşte şi nu poţi explica de ce, dar totodată, nu poţi trăi fără acel ceva. Ăsta e probabil cel mai mare criteriu, că nu pot trăi fără să public textele astea.

În cazul antologiei tale, este destul de evident că traducerea are un rol imens. Mulţi sunt de părere că traducătorii trebuie să fie ei înşişi, într-o anumită măsură, scriitori pentru a putea capta anumite stări pe care să le „mute” într-o altă limbă. Cum îţi dai seama că un autor e bun sau nu şi că nu a avut, poate, ghinion cu traducătorul?

Mă uit la texte diferite ale unui singur autor, de regulă, de la traducători diferiţi. Asta mi-a fost un soi de ghid. Meiko Kawakami, o scriitoare dintre cei japonezi, din antologie, are o proză scurtă care se numeşte „Grădina cu flori”. Luasem în considerare alte trei povestiri de-ale ei până să ajung să o descopăr pe aceasta. Toate erau traduse de persoane diferite, iar aceasta era pur şi simplu frumoasă, ciudată şi minunată.

Ca editor, de obicei poţi să îţi dai seama că traducerea a fost proastă pentru că există întotdeauna o fractură, o scindare, între ceea ce spune un scriitor şi ceea ce se recepţionează.

                                                                                                  (Foto: facebook/blackbuttonooks)

E ca atunci când eşti într-un avion şi porneşte, dar nu eşti sigur că a decolat. Aşa se simte scindarea respectivă. Nu eşti chiar pe pământ, când ar trebui să fii.  Încă o dată, e senzorial.

Dar iau în considerare traduceri ale mai multor persoane, iar în acest număr al antologiei, aş spune că jumătate dintre traducători sunt de asemenea şi scriitori. Cealaltă jumătate sunt traducători cu normă întreagă, oameni cu care nu colaborez însă pentru prima dată. Aşa că ştiu de ce sunt capabili, ştiu că sunt buni.

Deci ţi-ai format deja un fel de surse la acest nivel.

Da, nu am început de la zero. Am lucrat la multe texte şi traduceri la Granta (revistă literară n.r.), iar acolo începusem să am deja un grup mare de traducători. Iar ei, la rândul lor, aduc alţi oameni. De exemplu, dacă unui traducător îi place ceva mult, asta adaugă foarte mult, pentru că înseamnă că sunt dispuşi să îşi ofere din timp pentru acel ceva.

Când eram la Granta, am început cu ediţii în 14 limbi, printre care japoneză, chineză, spaniolă, norvegiană, suedeză, finlandeză, bulgară. Şi mă gândeam pe atunci că vreau textele traduse, dar voiam şi ca editorii locali care lucrau pentru Granta să îmi recomande scriitori pentru că ştiu mai mulţi decât ştiu eu. Ştiau mai bine cine e foarte bun, de exemplu, în Finlanda sau în China.

În acest număr de exemplu, scriitorul chinez A Yi a scris o povestire despre doi detectivi care caută o roată. L-am întâlnit în China, în 2010, în timpul unei călătorii şi mi-a luat puţin până să reuşesc să îi fie tradus textul.

Cum este să muţi reflectorul de pe tine pe alţii? De ce nu eşti egoist?

Cred că sunt două tipuri de oameni: cei cărora le place să organizeze petreceri pentru alţii şi cei cărora le place ca petrecerile să fie organizate pentru ei. Eu ador să organizez petreceri, să adun oameni laolaltă. Am cunoscut un cuplu care s-a întâlnit la o petrecere Granta. Mi-au spus: „ne-am cunoscut datorită evenimentului Granta organizat de tine în Boston, iar acum suntem căsătoriţi”.

                                                                                            (Foto: publishingperspectives.com)

Ca editor şi curator e o reală bucurie să le fac altora cunoscute lucruri pe care le iubesc, dar şi să îi fac pe scriitori să se cunoască între ei.

Eram în Vancouver la un moment dat şi Diego Enrique Osorno era pe scenă cu Heather O'Neill. În mod normal, nu i-ai fi pus pe cei doi unul lângă altul, dar pe măsură ce vorbeau, vedeai punctul comun. Cred că lumea literară are nevoie de mai multe astfel de conexiuni şi cred că, într-o anumită măsură, îi ajută şi pe cititori.

Trecând la „Hărţi”, volumul tău de poezie, spuneai că poezia e o modalitate prin care te deconectezi şi că a fost mereu ceva instinctiv. Cum te simţi să publici poezie, mai vulnerabil?

E foarte diferit. Cred că un scriitor trebuie să fie complet deschis şi sincer. Nu înseamnă că trebuie să îţi dezvălui viaţa privată, cred că poţi să fii apropiat de cititori şi să îţi păstrezi  intimitatea.  Nu îţi arăt baia sau bucătăria mea în poemele astea, dar îţi arăt inima.

Asta, pentru mine, este cheia intimităţii: să găseşti o modalitate de a scrie despre ceea ce contează pentru tine fără să fii pur şi simplu autobiografic.

Cred că poezia e atât de intimă pentru că încerci să transformi un sentiment sau o senzaţie într-o formă. Şi de regulă, dacă o faci bine, e ceva ce numai tu ai face. Sunt aici, bineînţeles, detalii din viaţa mea- despre moartea mamei mele, despre jelit, despre călătorii. Cum mi-am reconstruit lumea după ce a fost distrusă de moartea ei.

Am vrut ca poemele să fie mai mult decât monumente ale acelei călătorii, am vrut să fie mai mult decât pietre funerare... Pentru mine sunt o hartă, dar sper să fie mai mult ca un compas pentru cititori pentru că ei au hărţile propriilor lor vieţi. Când descriu anumite locuri, ei vor desena peste propria lor hartă.

Parte din motivul pentru care l-am intitulat „Hărţi” este că eu cred că vedem viaţa ca pe o serie de hărţi. În general, toţi ne planificăm viitorul, dar lucrurile nu se întâmplă conform planului. Viaţa mea nu a fost niciodată planificată, mereu au apărut surprize. A trebuit să-mi redesenez harta vieţii.

O parte din ceea ce am scris este procesul de redesenare- toţi a trebuit, la un moment dat, să ne refacem hărţile în viaţă.

Cum ţi se pare România din ce ai cunoscut până acum şi cum ţi se pare cititorul român?

Îmi place aici, cred că sunt a patra oară în România. Într-un fel superficial, îmi plac cafenelele şi felul în care oamenii vorbesc şi glumesc.

Iubesc locurile care au un simţ tangibil al istoriei, lucru care e trăit aici, e vizibil. Oamenii de aici au asta în corpurile lor şi în poveştile pe care le spun.

Din experienţa mea, mi-am dat seama că cititorul român este tânăr şi femeie. Am avut un eveniment dedicat volumului „Cum să citeşti un romancier”. Pe scenă eram cu alţi doi bărbaţi, iar în public erau cam 50 de femei. ŞI m-am gândit că e un lucru foarte interesant. Aveam senzaţia că aici, cultura oficială e masculină. Majoitatea cititorilor erau femei tinere. De asta sunt fericit că am fost publicat de editura Black Button care e condusă de trei feministe.

                                                                                             (Foto: facebook/blackbuttonooks)

România are nişte probleme politice acum. Să văd România prin ochii lor şi prin ochii cititorilor români mă face optimist pentru că nu ştiu nimic despre ceea ce se întâmplă aici exact, dar ştiu că am suferit de forme similare de corupţie şi de naţionalism.

În situaţia de acum, e încurajator să vezi că oamenii îşi văd de viaţă şi că încearcă să îşi creeze cultura în care vor să trăiască.

Îmi doresc să existe mai multe prietenii şi discuţii transnaţionale pentru că prietenii mei din SUA se simt captivi în propria mânie.

John Freeman este editorul antologiei Freeman's şi autorul a două volume de nonficţiune: „The Tyranny of E-mail“ şi „Cum să citeşti un romancier“ (Editura Vellant, 2015). De asemenea, este editorul a două antologii care dezbat lipsa de egalitate: „Tales of Two Cities“ şi „Tales of Two Americas“. 

În toamna lui 2017, a fost publicat primul său volum de poeme, „Hărţi“. Fostul editor Granta locuieşte la New York, unde predă la The New School şi la New York University. Este redactor-şef la LitHub şi poemele sale au fost publicate în The New Yorker, Zyzzyva, The Paris Review şi The Nation. Opera sa a fost tradusă în peste 20 de limbi.

 

 

Sursa: Adevarul