eStire.ro

Articol actualizat la: 10 February 2018, 16:56

Victor Rebengiuc, la 85 de ani. Actorul îşi serbează ziua pe scena Teatrului Naţional

Victor Rebengiuc, la 85 de ani. Actorul îşi serbează ziua pe scena Teatrului Naţional

Actorul Victor Rebengiuc împlineşte astăzi 85 de an. De la ora 19.30 joacă în spectacolul „Regele moare” de Eugene Ionesco, la Teatrul Naţional. Deşi are la activ roluri memorabile în teatru şi film, Victor Rebengiuc nu se consideră un mare actor şi nu îi place zgomotul care se face pe această temă.

Născut pe 10 februarie 1933, la Bucureşti, Victor Rebengiuc a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ Bucureşti. A făcut parte dintr-o generaţie de aur şi a absolvit în 1956, alături de Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma şi Eliza Plopeanu.

În perioada 1990-1996 a fost rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti. Între anii 1996 şi 1998 a fost director al Teatrului Bulandra. A lucrat cu mari regizori, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Stere Gulea, Dan Piţa. A jucat roluri antologice în filmele „Pădurea spânzuraţilor“ (1964), „De ce trag clopotele, Mitică?“ (1981), „Moromeţii“ (1987).

A primit numeroase premii, printre care Premiul de interpretare UNITER pentru rolurile Smirnov şi Svetlovidov din piesele „Ursul“ şi „Cântecul lebedei“ de A.P. Cehov, în regia lui Mihai Măniuţiu (1992), Premiul UNITER pentru rolul Dodge din spectacolul „Copilul îngropat“ în regia Cătălinei Buzoianu (1995), Premiul „Aristizza Romanescu“ pentru teatru şi film, decernat de Academia Română (2002), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2003), Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Preobrajenski din spectacolul „Inimă de câine“, în regia lui Yuri Kordonsky (2006). În 2014 a primit Premiul de Excelenţă din partea UNITER, iar în 2008 titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC.

Gena sănătoasă a marelui actor 

Într-o întâlnire cu publicul, din octombrie 2016, pe tema „Actorul faţă cu societatea”, Victor Rebengiuc îşi exprima bucuria că a avut norocul de a fi contemporan cu mari regizori ai teatrului românesc, precum Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu sau Vladu Mugur, „nişte oameni extraordinari, mari artişti, care au sfârşit prin a fugi din ţară”. Acesta povestea de asemenea, că nu se consideră un mare actor, că nici nu îi place să audă astfel de lucruri pentru că nu îi place zgomotul. 

„Eu îmi fac treaba mea. Nu vreau zdrăngănele de mine. De ce sunt eu un mare actor? Cu ce sunt mai mare ca alţii? În primul rând că eu nu sunt mulţumit de mine. La nici un rol nu am satisfacţie deplină să zic: „Băi, ce bine-am jucat eu rolul acesta”. Tot timpul mă gândesc că poate se putea mai bine, că poate era o altă modalitate de expresie”, a explicat actorul citat de ziarul Metropolis.                                                                                           Foto: Mihaela Petre 

Într-un interviu acordat în 2016, ziarului Adevărul, actorul povestea că atât timp cât va reuşi să mai urce pe scenă, o va face, punctând că este mulţumit de starea sa de sănătate-„nu sunt operat nici măcar de apendicită”- şi considerându-se norocos pentru că are o genă bună. 

Totuşi, nu a ţinut doar de noroc faptul că a avut o activitate atât de febrilă în teatru şi film timp de atâţia ani, ci şi de o anumită măsură pe care a ţinut să o respecte, măsură fără de care n-ar mai fi fost treaz ziua pentru a putea munci. 

Ce-i drept, în viaţa mea nu am pierdut nopţi, nu am băut excesiv. Am mai băut câte un pahar la aniversări, la onomastici, la premiere, am băut câte un pahar-două. S-a întâmplat să mă şi îmbăt doar de câteva ori...Ţin  minte de câte ori, nu am fost într-o continuă stare de euforie bahică (Râde)”, povestea Victor Rebengiuc, în 2016, pentru „Adevărul”. 

Tatăl, „vinovat” de talentul lui 

 Părinţii lui Victor Rebengiuc s-au despărţit când el avea doar trei ani, iar fratele său, Aurel, doi, fiind crescuţi mai ales de bunicii din partea mamei.  Deşi cu aceştia s-a înţeles foarte bine, lipsa tatălui a fost resimţită cu mai multe ocazii.

„Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată, pentru că toţi colegii mei vorbeau de tatăl lor. Dar eu îi purtam doar numele, atât. Al doilea prenume al meu este George, după Gheorghe, cum îl chema pe tata. Deci numele meu complet este Victor-George Rebengiuc...  M-a durut ruptura de tata şi, într-un fel, am simţit întotdeauna că-mi lipseşte ceva, deşi legătura dintre noi nu a fost puternică. Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el.”, declara actorul în acelaşi interviu pentru ziarul „Adevărul.

După ce tatăl a plecat de la ei, a mai avuit doar trei-patru întâlniri cu acesta, din care nu a putut să îşi facă o imagine prea clară, „să ştie cine e, cum e”. Gheorge  a murit la Stalingrad, în 1942, motiv pentru care cei doi copii au primit, până la vârsta de 18 ani, pensie de orfani de război, bani care i-au ajutat foarte mult.

Mai mult, actorul povestea că tatăl său ar fi fost „vinovat” de talentul lui, bunica spunându-i adesea: 

 „Măi, taică-tu avea haz, făcea tot timpul comicării şi giumbuşlucuri“.

Cât despre mamă, din pricina serviciului (dactilografă), aceasta nu a fost foarte apropiată de copii. Deşi în preajma pensionării ajunsese şefă de cabinet la Ministerul Transporturilor, actorul spunea că aceasta nu avea niciun fel de talent, „dar avea o voce frumoasă, cu o intonaţie nu tocmai justă. Avea o anumită eleganţă care te cucerea... A fost o femeie foarte frumoasă, dar fără noroc, ce să-i faci?!” 

Cu Mariana Mihuţ, dragoste la prima vedere

Până să se îndrăgostească de cea cu care este deja de peste cinci decenii împreună, Victor Rebengiuc a fost căsătorit cu actriţa Anca Vereşti, „o fată extraordinar de frumoasă, cu reale calităţi pentru teatru.”  Au fost căsătoriţi timp de cinci ani, timp în care au dat concurs împreună la Bulandra şi au jucat împreună în spectacole precum  „Nebuna din Chaillot“, în „Un strugure în soare“, în „Soţul ideal“, sau în „Căsuţa de la marginea oraşului“.

Relaţiile dintre cei doi se răciseră şi intraseră într-o rutină -„Eram căsătoriţi, dar nu mai era dragostea aceea de la început, de pe vremea Institutului”.

A întâlnit-o pe Mariana Mihuţ, femeie despre care spune azi că este căsătorit de atâta vreme cu ea, încât simte că au fost împreună de la începutul vieţii, ca şi cum nu a mai existat o altă căsnicie înainte. 

„Mariana era o tânără studentă când ne-am cunoscut. Cum ar fi putut să nu-mi placă? Era tânără, era frumoasă, era atrăgătoare. Ne-am văzut prima dată în procesul muncii (râde). Făceam parte amândoi din echipa care filma pentru „Pădurea spânzuraţilor“. Eu mai jucasem în câteva filme şi eram deja un actor cunoscut. Primeam scrisori de la admiratoare, de genul: „Deşi sunt buzoiancă, iubesc şi eu artiştii“. N-am răspuns niciodată la genul acesta de scrisori, pentru că nu m-a interesat. Mă deranja confuzia asta care se făcea între actor şi personaj. Nu m-a flatat atribuirea unor calităţi care nu sunt, de fapt, ale mele”, povestea Rebengiuc în acelaşi interviu. 

Foto: Florin Ghioca/ TNB 

Cu Mariana Mihuţ a fost dragoste la prima vedere. „Se pare că ne-am plăcut reciproc, pentru că ne-am căsătorit şi, iată, suntem împreună de 51 de ani”.

Cununia civilă a avut loc în 1965, iar 10 ani mai târziu, în 1975, apărea pe lume fiul lor, Tudor. Datorită insistenţelor fiului, cei doi actori aveau să se cunune şi religios, în 1922, când i-au avut naşi pe pictorul Paul Gherasim şi pe soţia sa, Lilica. 

„Ne-am cununat religios de dragul fiului nostru, Tudor, care a insistat să mergem în faţa altarului. El ne-a convins că merită să trăim acest act chiar şi după aproape 30 de ani de căsnicie. A avut dreptate. Ne-am cununat la Biserica Stavropoleos şi am trăit unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa noastră”, mai spunea actorul. 

Moromete, inspirat de bunic

În anii 80, când Stere Gulea îi propunea să îl joace pe Ilie Moromete, Victor Rebengiuc nu se vedea nicio clipă în rol, „pentru că familiarizarea mea cu viaţa la ţară se făcuse, mai degrabă, prin poveşti”. Crescuse, totuşi, la oraş, nu avusese nici rude la ţară, aşa că nu ştia cum să dea viaţă „prototipului ţăranului român”. 

A luat cartea şi a citit-o şi recitit-o de câteva ori, descoperind o lume pe care se străduia din răsputeri să o îneţeagă. Cartea, povestea acesta, l-a fermecat şi l-a cucerit de la prima lectură, însă nu îi trecea prin cap că l-ar putea juca pe Moromete. 

„Era o lume în care nu mă vedeam. Totuşi am încercat să văd ceea ce stătea în spatele lui Moromete, problemele cu care se confrunta. Am uitat de faptul că este ţăran”, explica în acelaşi interviu, actorul. 

L-a jucat cum a ştiut şi cum a putut mai bine, iar un rol în pregătirea personajului l-a avut bunicul care îl crescuse, care „avea un fel de hâtorşenie”. În multe dintre situaţiile care urmau să fie în film, îşi văzuse bunicul care nu era ţăran, ci prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv, după cum povestea actorul. 

„Am făcut din Moromete un personaj pe care-l iubesc. Dacă în toată cariera l-aş fi jucat numai pe Moromete, tot aş fi fost mulţumit toată viaţa”, mai spunea Victor Rebengiuc. 

Legat de propria dispariţie

Când împlinea vârsta de 83 de ani, actorul povestea că nu îi e frică de moarte şi că vârsta îi dă dreptul de-aşi aştepta momentul dispariţiei de pe scena vieţii şi a artei. Explica faptul că nu are niciun fel de spaimă, dar că are o dorinţă la moartea sa: aceea de a nu fi expus.  (Foto: tnb.ro)

„Pentru ce sa vină lumea să vadă la coşciugul meu? Ce să vadă? Dacă am murit cu adevărat? Asta o să constate medicii. Nu am ce să demonstrez la moartea mea. Nu vreau să joc, mort, un spectacol. Nu ştiu rolul”, povestea, în urmă cu doi ani, marele actor.  

Actorul consideră că gestul prin care îţi exprimi manifestarea consideraţiei pentru o persoană dragă sunt „o floare şi o lumănare depuse la uşa teatrului”. Acesta detalia că, atunci când va veni momentul dispariţiei, nu îşi doreşte spectatori, nici salve de armă, nici alai sau numirea unei străzi, teatru sau săli de cinematograf sau teatru după numele său. 

„Când am terminat, am terminat. Or să rămână nişte filme cu mine, acelea mă reprezintă. Nimic mai mult! O lumănare, o floare, la uşa teatrului sunt tot ce îmi doresc”, explica actorul. 

 

 

 

 

 

 

 

Sursa: Adevarul