eStire.ro

Articol actualizat la: 03 December 2018, 13:53

Presseurop… streseurop, losteurop, I love Europe

Presseurop… streseurop, losteurop, I love Europe

Am promis, cu mult timp în urmă, să scriu un articol, mare, detaliat, despre ce-a schimbat Presseurop în mine, în peisajul editorial european, în Europa, în general. A venit acest moment.

Ştiu că nu o să reuşesc niciodată să fac din Presseurop Ro un site care să "bată" site-ul englez, sau francez, dar măcar o să am mulţumirea de a şti că am încercat. Aşa cum am putut şi cum mi-au permis mijloacele, imaginaţia, feed-back-ul dvs...

La început a fost cuvântul. Presseurop, în ocurenţă. Un concept care vroia să fie o media în echilibru, la jumătatea distanţei între cele 10 ţări alese ca fiind reprezentative pentru ceea ce înseamnă astăzi cele mai vorbite limbi în Uniunea Europeană: franceza, germana, engleza, spaniola, italiana, olandeza, poloneza, ceha, portugheza şi, din fericire, româna. Reprezentative şi pentru dorinţa de a implementa un site media cu adevărat european, adică multilingv, generos, echidistant şi ...aidoma. O oglindă a realităţilor, economice, politice, culturale, istorice, europene, instituţionale ale Uniunii Europene de azi. De unde şi, între noi fie vorba, numele blogului de pe site-ul românesc: Ochiul Europei. Se întâmpla în aprilie 2009.

Practic, o entitate media bazată la Paris, cu câte un editor pentru fiecare limbă reprezentată, cu patru colegi lucrând pentru site de la distanţă, din Spania, Polonia, Portugalia, Italia, cu parteneri de proiect în Polonia, revista Forum, şi Italia, revista Internazionale, dar sub umbrela Courrier International. Foarte logic vorbind, zece editori plus o armată de traducători, un webmaster mexican şi unul englez, trudind zilnic pentru ceea ce este de fapt, un Courrier International mai mic, dar cotidian, şi în zece limbi străine.

Teoretic, imagistic, ţelurile de la început au fost oareşcum părăsite, sau trădate în traducere, mai bine zis. Cert, Presseurop este în continuare o oglindă a presei europene şi nu numai, selectând şi traducând, alcătuind reviste de presă sau realizând interviuri cu cele mai importante minţi ale lumii contemporane (Umberto Eco, Nouriel Roubini, Jurgen Habermas, Tomas Sedlacek, Slavoj Zizek...), dar a devenit o copie conformă a genitorului său. Presseurop este astăzi aproape o Uniune Europeană în miniatură. Este bine, este rău? Este, cu siguranţă, un efort asumat şi un păcat à la Pygmalion extrem de dulce, în sine. Poate fi o mândrie, dacă nu ar fi de fapt o luptă cotidiană pentru supremaţie, pentru supravieţuire chiar, în lupta permanentă cu vidul numeric.

Dacă m-ar întreba cineva astăzi ce cred despre anii la Presseurop şi dacă aş lua-o de la capăt, răspunsul ar fi, fără ezitare, da. Însă probabil că aş aborda lupta ceva mai degajat şi mai "terre-à-terre", cum spun francezii. Mai puţine vise şi excitare şi mai mult cu picioarele pe pământ.

Am realizat de fapt ce înseamnă Presseurop nu la Paris, deşi încă de la început, continuând încă la birou, cu toţii ne-am tot dat cu părerea pentru şi contra, şi în funcţie de nivelul de ocupare şi de stres al unei zilei de muncă, Presseurop a fost şi este când streseurop, când losteurop, când I love Europe. Detaliat, uneori zilele de lucru seamănă cu nişte zile de uzină, când faci totul mecanic şi când lupta depusă pentru a impune un material, o actualitate, dincolo de furcile caudine ale unei conferinţe de redacţie parcă te-ar epuiza de tot. Când te simţi ca o lămâie stoarsă. Ce e mai important între un scandal de corupţie cu nume exotic în Slovacia (Gorila), un prim ministru David Cameron care ezită pentru un referendum despre ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, un plagiat (al câtelea?) în Germania, sau alegeri prezidenţiale în Transnistria? Vă las să ghiciţi, de nouă ori din zece Cameron va lua tot. Şi când nu e el, este Angela (Merkel). Iar dacă Angela nu merge mai departe, de fiecare dată mi-e extrem de greu să conving că Moldova face parte din Europa, chiar dacă nu este (încă) în Uniunea Europeană.

Toate acestea sunt extrem de frustrante şi de penalizante, psihic şi fizic, pentru că lupta contra exclusivităţii anglo-saxone este la fel de dură la Paris ca la Bruxelles. A convinge cerberii de sus că românii nu înseamnă doar romi şi cerşetori, delincvenţă sau copii care sting de dorul părinţilor, probleme minore cu ungurii, ci şi Mircea Cărtărescu sau Cristian Mungiu, Institutul Cultural Român şi Festivalul de teatru de la Sibiu, şcoala de literatură de la Chişinău şi pivniţele de la Cricova, este la fel de greu ca a convinge un hemiciclu de vorbitori la Bruxelles că este inutil să vorbeşti engleza într-o sală cu majoritate francofonă. Că este suficient să fi calm şi echilibrat, şi să dai credit evidenţei şi bunului simţ. Astfel, fiecare articol luat din presa românească său moldovenească este, credeţi-mă, o mică victorie. Deşi mi se întâmplă, cel puţin o dată pe lună, să îmi spun că toate acestea nu au sens, pentru că Anglia şi Germania vor rămâne mereu Anglia şi Germania, ca şi Rusia sau China, şi că Bucureşti şi Chişinău, orice s-ar întâmpla, nu o să fie niciodată fruntea.

Cum să nu disperi când adeseori ţi se spune că presei din spaţiul românesc nu poţi să-i dai credibilitate pentru că este prea provincială sau prea vulgară, prea plină de simboluri şi comparaţii de neînţeles, de înflorituri demne de un roman foileton? Că sursele nu sunt demne de credibilitate şi primele pagini, atât de neaoşe şi de insignifiante pentru lumea europeană? Şi, în plus, când tu însuţi, ca veghetor al presei românofone, ştii că, de cele mai multe ori, criticii au dreptate? Frustrarea este dublă, o dată pentru că te simţi lezat în mândria pe care o mai ai, ca exponat al ţărilor pe care le reprezinţi la Paris(ca la un congres al naţiunilor !), şi umilit că nu poţi face nimic pentru a schimba ceva în mersul actual al lucrurilor, furios că, după douăzeci de ani, nu par să se fi schimbat prea multe în spaţiul media românesc? Când ţi se mai spune şi că suferi de paranoia sovietică, asemeni presei pe care o promovezi la Paris, îţi vine să urli şi să scrii pe pereţi că ei greşesc, şi că habar nu au ce înseamnă să fii vecinul fostei URSS..

Întâmplarea a făcut să ajung la Cluj, în cadrul unui partenariat cu festivalul Transeuropa, organizat în mai mult de 22 de oraşe importante din Europa, simultan, de fundaţia EuroAlter. Eram deci în grădina Institutului Cultural Francez, la un workshop intitulat "Think Europe". Ajung în întârziere, evident, şi dau peste o mână de tablouri stil patchwork (din diverse materii şi stiluri artistice), şi una dintre organizatoare, Andra, îmi pune o întrebare ca un upercut: dacă ai fi să te implici în apărarea unui concept, care ar fi acela? Sincer, am rămas tablou şi am ocolit întrebarea privind, din senin interesată aiurea, spre una din nenumăratele statui fără cap din curtea ICF. Andra a plecat, eu am scăpat temporar de concept, şi seara a căzut peste lume. La final, creatorii şi-au prezentat lucrările. Ceea ce iniţial nu avea sens – fragmente de articole din ziar, titluri, forografii, desene cu carioca – a prins formă şi sens. Logică. Arta şi capacitatea de a te improviza desenator, artist, nu sunt în cunoştinţe, ci în inimă. Pe măsură ce îi ascultam – "aş vrea să militez pentru un Cluj cu metrou, nu cu tramvaie, care aglomerează şi mai mult circulaţia..."; "presa europeană ar trebui să fie lipsită de apriori, obiectivă" – mi-am dat seama că am şi eu un concept, un ţel şi un motiv pentru a milita. Mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte citită pe avionul care mă adusese, în doar câteva ore, din Paris în Bucureşti şi din Bucureşti în Cluj, dintr-o lume în alta, fără a avea timp să strig "ajutor !", "Eloges des frontieres", de Régis Debray: "Cea mai bună modalitate de a şterge frontierele nu este să confişti tuturor cartea lor de identitate, ci să le dai tuturor paşapoarte valabile". Presseurop, ca şi festivalul Transeuropa (imaginaţi-vă doar că am văzut un documentar la Cluj, despre Cinemateca din Tanger, care a avut loc simultan, în Paris, Bologna, Madrid, Amsterdam, Berlin...) sunt paşapoarte universal valabile. European valabile. Sunt, de fapt, căi de transmisie (ce pleonasm?) care transformă de fapt ceea ce pe hărţi apare ca un punct microscopic, negru şi identic ca talie, Paris-Cluj-Chişinău, în entităţi. În persoane. În imagini reale ale unei Europe pe care nu o cunoaştem încă. Presseurop este elipsa care şterge distanţele şi aduce, împinge Europa, ca un buzdugan de veste bună, dacă doriţi, în fiecare casă şi în fiecare cătun. Prin câteva mii de pixeli, un site în zece limbi, munca din spatele procedeului de punere în linie, telefoanele date la orice oră din zi şi din noapte, Presseurop face lumea mai mică. Îi dă o dimensiune umană. Iar dacă eu, din când în când, reuşesc să strecor în casele francezilor, portughezilor sau cine ştie, am cititori în insulele Canare, câte un dram de Cluj, o adiere din Chişinău, înseamnă că totul nu este pierdut. Ţelul pentru care aş lupta? Cauza mea? Pentru ce aş milita? Acum ştiu, le-am spus colegilor de la Cluj, aş fi în stare să militez pentru o UE fără frontiere. Pentru un salariu mediu european unic. Pentru ştergerea din cipurile noastre a cuvintelor, discriminare, idei preconcepute, resentimente...

Poate că Presseurop este exact acel vehicol fantastic, la care visa, cândva, un american, Richard Buckminster Fuller. În "Operating manual for spaceship Earth", scrisă în 1969, visa la o revoluţie reieşită dintr-o dublă viziune a lumii: viziune globală şi acţiune locală. A fost socotit nebun. cam ca Presseurop la începuturi. Dar faptul că acum Presseurop funcţionează şi cititorii se strâng, cu toate egoismele sale naţionale cu tot, cu tot cu lupta nebună cu duşmanul numeric, şi cu asemănarea cu Uniunea Europeană, existenţa micilor victorii – un like în plus pe Facebook, un comentariu venit din Alaska, un mesaj de încurajare din când în când – fac ca proiectul să merite efortul. Dacă ne  gândim bine, până la urmă Fuller tot a brevetat domul geodezic...

Sursa: Adevarul