eStire.ro

Articol actualizat la: 14 November 2018, 17:51

Avanpremieră. „Baladele usturoiului din Paradis“, un nou volum al scriitorului Mo Yan, premiat cu Nobel

Avanpremieră. „Baladele usturoiului din Paradis“, un nou volum al scriitorului Mo Yan, premiat cu Nobel

Volumul "Baladele usturoiului din Paradis", al scriitorulu Mo Yan, premiat cu Nobel pentru Literatură în 2012, va fi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, sâmbătă, 23 noiembrie, de Editura Humanitas Fiction. La lansarea de la ora 16.30, vor participa la standul editurii Humanitas  invitaţii: Tania Radu, Luminiţa Bălan, Elisabeta Lăsconi şi Denisa Comănescu. Adevărul.ro prezintă câteva fragmente din roman

Publicat pentru prima dată în 1988 şi revizuit în 2012, romanul Baladele usturoiului din Paradis este inspirat de un eveniment real, petrecut în anii '80 în nordul Chinei: o revoltă spontană a ţăranilor care a avut consecinţe dramatice.

Cronică a brutalităţii şi a absurdului vieţii parcă rupte de lume a oamenilor simpli, romanul are măreţia unei epopei în ale cărei cânturi se împletesc realismul şi fantezia, tradiţia atemporală şi observaţia socială, istoria cea mare, implacabilã, şi istoriile personale cutremurătoare ale actorilor care intră fără voie în scenã.

În judeţul Paradis, din nord-estul Chinei, cultivatorii se trezesc în plin blocaj al vânzărilor de usturoi – singura recoltă realizată, la îndemnul autorităţilor, pe terenurile care le fuseseră distribuite. Simţindu-se trădaţi, la bunul-plac al unui sistem rigid, nepăsător la nevoile lor, oamenii se revoltă. Pe fundalul acestor evenimente se ţes trei poveşti despre dragoste, loialitate şi răzbunare. Iubirea dintre Gao Ma şi Jinju înfruntă nenumărate obstacole, până la finalul tragic.

Gao Yang îndură suferinţe greu de imaginat, fără să ştie măcar de ce se face vinovat. Familiile acestor trei personaje sunt nimicite prin întemniţarea celor tineri, precum şi a celor bătrâni, acuzaţi de crime împotriva statului. În tot acest răstimp, Zhang Kou, menestrelul orb, îşi cântă neînfricat „Baladele usturoiului“, nădăjduind într-o trezire a conştiinţelor, însă prin aceasta îşi pecetluieşte destinul. Magicul se împleteşte cu realismul cel mai nemilos, construind o lume aparte, pe cât de stranie, pe atât de fascinantă.

„Pentru un scriitor, cel mai bun mod de a vorbi este scrisul. Veţi găsi în operele mele tot ceea ce vreau eu să spun.“ (Fragment din discursul lui Mo Yan la ceremonia de decernare a Premiului Nobel)

Premiul Nobel pentru literatură 2012


„Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea.“ (Motivaţia juriului Nobel)

Mo Yan („Nu vorbi“) este pseudonimul scriitorului Guan Moye. Născut în 1955, în provincia Shandong din estul Chinei, Mo Yan publică prima povestire în 1981 (Chunye yu feifei – Potopul din noaptea de primavară). În 1985 îi apare prima operă de dimensiuni mai mari, Ridichea străvezie (Toumingde hongluobo), care se bucură de un mare succes. Devine celebru în China prin Sorgul roşu (Honggaoliang jiazu), publicat în 1987 (Humanitas Fiction, 2008).

La notorietatea autorului contribuie cunoscutul film din 1987 al lui Zhang Yimou, Sorgul roşu (Honggaoliang), câştigător al Ursului de aur la Berlin în 1988, care se bazează pe primele două capitole din textul lui Mo Yan.

Scriitorul a publicat mult în ultimii douăzeci de ani, peste optzeci de povestiri şi peste zece romane. Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără: Baladele usturoiului din Paradis (Tiantang suantai zhi ge, 1988), Ţara băuturii (Jiu guo, 1993), Sâni bogaţi şi fese mari (Fengfu feitun, 1995), Patruzeci şi una de bombe (Sishiyi pao, 2003), Obosit de viaţă, obosit de moarte (Shengsi pilao, 2006).

Mo Yan a dobândit numeroase premii naţionale şi internaţionale (printre cele mai recente, în 2008, se numără Premiul „Visul din pavilionul roşu“ al Universităţii Baptiste din Hong-Kong şi Premiul Newman pentru literatură chineză), fiind unul dintre mai apreciaţi scriitori chinezi contemporani.

În 2012 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.


Fragment din Baladele usturoiului din Paradis


Un soare roşu, mare cât roata carului şi câţiva nori zdrenţuiţi erau cam tot peisajul pe care îl putea oferi cerul în aceste clipe. Cât despre pământ, ce altceva putea oferi el decât o şosea prăpădită şi mii de căruţe bulucite? Gao Yang nu mai asistase în viaţa lui la asemenea scene, aşa că vederea celor dimprejurul său îl cam neliniştea. Mergea tot înainte, cu ochii aţintiţi în ceafa Unchiului al Patrulea şi nu îndrăznea să-şi mute privirea nici măcar cu un centimetru mai încolo.

Măgăruşul parcă dansa, din pricină că pietrele ascuţite îi săpau în copita piciorului stâng din faţă atât de rău încât despicaseră o rană urâtă din care picuri negricioşi de sânge se prelingeau pe pietrele albe de pe drumul prăfuit. Osia căruţei se tot mişca, înclinând carul, cu tot cu măgăruş când într-o parte, când într-alta. Lui Gao Yang nu-i mai era cu putinţă să-i plângă de milă bietului animal, căci era mult prea preocupat să ţină drumul drept. Fiecare avea o singură grijă – să ţină cât mai aproape de cel din faţă, de teamă ca nu cumva vreun neisprăvit din spate să vadă loc liber pe unde s-ar putea strecura şi să încerce să forţeze depăşirea.â


Deodată, auzi în stânga lui o bubuitură, ca şi cum ar fi explodat o grenadă, înfricoşându-i pe toţi deopotrivă – şi oameni, şi animale. Întorcând capul, observă că unui căruţ tras de două fete, una ceva mai mare şi una mai mică, îi explodase o roată, iar camera de culoare roşie se revărsa peste cauciucul exterior. Fata cea mare avea un cap rotund ca o bilă de lemn, cu faţa plină de coşuri de parcă era scoarţă de copac; cea mică avea tenul deschis, cu faţa ovală, plăcută, dar din nefericire nu vedea cu un ochi. Gao Yang oftă, gândind în sinea sa: „Bine zicea menestrelul orb că Diao Zhan era de o frumuseţe neasemuită, doar că avea obrazul ciupit de vărsat, de unde se vede că nu există frumuseţe fără cusur în lume.“ Fetele priveau neputincioase cauciucul explodat, în timp ce toţi ceilalţi aflaţi în spatele lor zbierau şi le înjurau că stau în drum. N-au avut încotro decât să tragă căruţul în noroiul de pe marginea drumului, îngăduind căruţelor din spate să se apropie degrabă, nu cumva să-şi piardă locul în coloană.
Apoi, a urmat o serie de explozii de cauciucuri, dintre care una asurzitoare, atunci când unui tractor de cincizeci de cai putere i-a bufnit roata din spate, făcând ca janta să se îndoaie sub greutatea lăsată pe partea aceea şi tractorul să se încline cu totul, cât pe ce să se prăbuşească. Câţiva indivizi, după toate aparenţele cadre de partid, se uitau prostiţi la roata stricată, în timp ce şoferul, un tânăr cu faţa unsuroasă şi murdară de noroi, se chinuia cu levierul în mână şi îi înjura de mama focului pe cei de la Biroul Administraţiei Transporturilor.
Au urcat panta lină, apoi au coborât tot lin, pe un drum înţesat cu pietre ascuţite. Exploziile cauciucurilor s-au ţinut lanţ, generând nenumărate ambuteiaje. Gao Yang se ruga în sinea sa la Cel de Sus să-l ţină în pază şi nu cumva să aibă şi el parte de vreun asemenea necaz.
La poalele dealului, au intrat pe o şosea asfaltată, orientată tot pe direcţia est-vest şi au ajuns la o intersecţie nesemaforizată, unde se afla un grup de oameni cu uniforme gri şi pălării cu boruri mari. Pe acest drum erau deja nenumărate căruţe încărcate cu usturoi, iar curând dinspre Sud li s-au alăturat altele la fel de ticsite.
Şi acestea se înghesuiau pe aceeaşi şosea, însă după câteva sute de metri, nu mai era chip să înainteze. În acest moment, oamenii în uniformă gri şi-au luat genţile negre de piele şi s-au pus în mişcare ca la comandă. După ecusonul de la piept, Gao Yang realiză că trebuie să fi fost de la Staţia de Control al Traficului.
Din experienţă, ştia că aceşti controlori de trafic se ocupau de vehicule motorizate, aşa încât atunci când i se postă în faţă un tânăr cu geanta sub braţ şi cu un aerul impunător conferit de uniformă, nici nu-l luă în seamă, ba chiar îi zâmbi prieteneşte, dacă nu cumva cam prosteşte, socotind că nu cu el avea treabă.
Controlorul scrise ceva cu pixul pe un petic de hârtie pe care i-l înmână, precizând:
— Trebuie să plăteşti un yuan.
Luat prin surprindere şi nu tocmai lămurit ce se întâmplă, Gao Yang se holba la el. Tânărul insistă, fluturând hârtia:
— Scoate un yuan!
— De ce? întrebă Gao Yang suspicios.
— Taxă pentru administrarea circulaţiei, răspunse controlorul cu răceală.
— Şi pentru căruţa trasă de măgar?
— Până şi cei care trag singuri de căruţ trebuie să plătească, răspunse controlorul.
— Tovarăşe, zise Gao Yang, eu n-am bani. Abia mi-a născut nevasta şi am cheltuit toţi banii.
— Hai, plăteşte mai repede, că fără asta…, zise tânărul fluturând hârtia, fără asta cei de la Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări n-o să-ţi primească usturoiul.
— Chiar n-am bani, spuse Gao Yang în timp ce îşi întorcea buzunarele pe dos. Uitaţi-vă, uitaţi-vă, chiar n-am bani.
— Atunci, plăteşti cu usturoi. Trei jin de usturoi, îi răspunse controlorul.
— Păi, trei jin de ustruoi înseamnă trei yuani, tovarăşe.
— Dacă ţi-e teamă că ieşi în pagubă, atunci plăteşte cu bani.
— Ăsta nu cumva e şantaj?
— Cine te şantajează? Crezi că e vreo plăcere pentru mine să iau bani? Astea sunt prevederile la nivel naţional.
— Atunci… dacă sunt prevederi la nivel naţional, luaţi ce trebuie!
Controlorul înşfăcă un snop de usturoi şi îl aruncă într-un coş din spatele lui, pe care îl duceau doi băieţi, după care îi îndesă lui Gao Yang în palmă o hârtie cu ştampilă roşie.
Apoi, controlorul se duse să-l taxeze şi pe Unchiul al Patrulea, care scoase din haina strâmtă două bancnote de 5 mao în schimbul unei hârtii similare, tot cu ştampilă roşie.
În scurt timp, coşurile s-au umplut cu usturoi până la refuz, iar de acum cei doi copii le duceau cu greu la Staţia de Control, unde era parcat un camion. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb, încărcători, după aspect, stăteau cu mâinile în sân, rezemaţi de aripa maşinii.
În zonă, erau cel puţin douăzeci de bărbaţi în uniforme gri, cu geantă de piele neagră sub braţ, puşi pe fapte mari. Un tinerel cu vestă roşie se luă la harţă cu unul dintre ei, într-un limbaj nu tocmai elegant:
— Voi, nişte fii de curve, sunteţi mai afurisiţi decât erau cei din Guomindang.
Controlorul, fără să clipească, îi arse una peste faţă, că îl lăsă încremenit.
— De ce mă loveşti? ripostă tânărul cu vestă roşie.
— Asta a fost doar o mângâiere, îi răspunse controlorul pe un ton extrem de calm.
Ia continuă tu să înjuri!
Enervat, tânărul s-a repezit la controlor, dar a fost de îndată împiedicat de doi bărbaţi între două vârste, care l-au şi sfătuit:
— Gata, gata! Las-o baltă! Mai bine plăteşte-i şi taci din gură!
 

În tot acest răstimp, doi poliţişti îmbrăcaţi în alb stăteau aşezaţi pe vine la umbra unui plop, ca să fumeze, fără să ia în seamă ce se întâmplă.
Gao Yang se gândi: „Ce-a fost asta? Cei doi controlori în nici un caz nu sunt fii de curve. Oare ce-o fi fost în capul lui când le-a zis aşa? Faptele nu sunt ele prea elegante, dar tot fapte sunt.“ Se felicită în sinea sa că n-a intrat în conflic cu controlorii, însă gândul la usturoiul acela suculent care îi fusese luat îi rupea inima. Oftă prelung şi parcă oftatul acesta îi mai alină durerea pe care o simţea în inimă.
Trecuse deja bună parte din dimineaţă, iar căruţa lui Gao Yang nu se clintise din loc. Pe drumul către răsărit, era o mare de căruţe şi aşijderea pe drumul către apus. Îl întrebă pe Unchiul al Patrulea dacă ştie unde e Centrul de Achiziţionare a usturoiului şi află astfel că depozitul era la vreun kilometru şi jumătate depărtare. Cu atâţia oameni şi atâtea animale în jur, era o hărmălaie de nedescris. Gao Yang ar fi vrut să se ducă să vadă ce se întâmplă, dar nici că îndrăznea să se mişte la întâmplare.
La un moment dat, îl cuprinse foamea şi atunci scoase din căruţă o legăturică, o desfăcu şi luă de acolo două turte şi câteva legume murate. Îi oferi şi Unchiului al Patrulea, dar cum acesta îl refuză, nu mai insistă, ci se repezi la mâncare. Mai luă din căruţă şi vreo cinci fire de usturoi, spunându-şi în sinea sa: „Am să-mi închipui că şi pe astea mi le-au luat controlorii.“ Tare gustos mai era usturoiul ăsta – crocant şi dulce, taman bun să-şi încheie masa cu el.
Cum mesteca el aşa, trase o sperietură zdravănă când se trezi cu un individ cu uniformă şi pălărie cu boruri mari drept în faţa lui, apărut din senin. Gao Yang se grăbi să scoată hârtia aceea albă, pe care i-o flutură pe sub nas, precizându-i:


— Tovarăşe, am plătit taxa!
Individul aruncă o privire către hârtie şi zise:
— Asta e de la Staţia de Control. Noi suntem de la Departamentul de Taxe Industriale şi Comerciale. Trebuie să plăteşti doi yuani taxă.
— N-am vândut nici un fir de usturoi. Pe ce să vă dau bani? spuse Gao Yang, simţind cum enervarea pune stăpânire pe el.
— După ce o să vinzi, cine te mai prinde pe aici să plăteşti? îi trânti arogant funcţionarul de la Taxe Industriale şi Comerciale.
— N-am bani! zise Gao Yang furios.
— Ascultă la mine ce-ţi spun, începu funcţionarul pe ton ameninţător, fără dovada că ai plătit taxa asta, cei de la Cooperativa de Achiziţii şi Vânzări n-o să-ţi cumpere usturoiul.
Gao Yang se mai înmuie un pic.
— Tovarăşe, zău dacă am vreun sfanţ.
— Dacă n-ai bani, atunci cinci jin de usturoi.
Gao Yang simţea cum îi vâjâie capul şi avea o pornire crâncenă să izbucnească în plâns.
— Tovarăşe, usturoiul ăsta e tot ce am. Dacă dau în stânga şi-n dreapta, eu cu ce mă mai aleg? Am şi eu nevastă şi copii acasă, iar ăsta-i tot usturoiul pe care l-am recoltat anul acesta. Nu mi-a fost deloc uşor, tovarăşe!
— Politica guvernului este ca atunci când te ocupi de comerţ, să plăteşti taxe comerciale, spuse funcţionarul drept consolare.
— Dacă asta-i politica guvernului… atunci fă cum ştii. Taxe imperiale pe cereale, taxe naţionale… or să mă omoare toate, iar eu n-am nici cea mai mică putere să mă apăr… mormăi Gao Yang.
Funcţionarul de la Taxe Industriale şi Comerciale aruncă în coşul din spatele lui un snop de usturoi, dus tot de doi băieţei care semănau cu două marionete trase cu sfori.
Văzându-şi usturoiul cum zboară în coşul acela mare, Gao Yang simţi înţepături în nas şi numaidecât lacrimi fierbinţi i se strecurară pe la colţul ochilor. La amiază, soarele arzător îi moleşise de-a binelea şi pe Gao Yang şi pe măgăruşul lui. Acesta scăpă ghemotoace de bălegar – bun prilej pentru ca un individ cu uniformă gri şi pălărie cu boruri mari să-i şi taie o chitanţă, precizând:
— Amendă doi yuani. Sunt de la Protecţia Mediului.
Apoi, un altul cu uniformă albă şi pălărie cu boruri mari se apropie şi, tăind o chitanţă, i se adresă:
— Amendă doi yuani. Sunt de la Controlul Sanitar.
Gao Yang privea ca prostit către cei doi funcţionari şi le spuse vlăguit:
— N-am bani. Luaţi usturoi!  (Copyright Humanitas Fiction)
 

Sursa: Adevarul