eStire.ro

Articol actualizat la: 13 December 2018, 19:29

Oslo, oraşul în care spui „A-ha“

Oslo, oraşul în care spui „A-ha“

Vizita în capitala Norvegiei în luna decembrie presupune experienţa interesantă a vieţii trăite la multe zeci de grade sub zero. Oraşul îngheaţă însă numai la suprafaţă. Sufletul îi rămâne cald şi prietenos.

Călătoria mea spre Oslo a început prin anul 1987. A plecat din banca mea de liceu, rămasă goală la o oră neimportantă, matematica sau fizica, nu mai ştiu. „Am primit o casetă nouă cu muzică. Trebuie să vezi ceva“, mi-a spus prietena mea Laura, singura posesoare de video din clasă.

Când butonul magic a fost apăsat, din aparatul video au năvălit tineri cu frizuri fanteziste şi haine fistichii, maşini vintage decapotabile, Coca-Cola, chitare, brăţări, piele, tricouri albe şi blugi sfâşiaţi. Aveau un chef de viaţă nebun care ne turna energie în vene, dar ne şi întrista un pic. Era acolo, pe ecran, o lume la care noi doar visam.

„Ăsta e! Începe!“ Într-o cafenea, o blondină cuminte răsfoieşte o revistă de benzi desenate. La un moment dat, schiţa prinde viaţă, iar eroul din revistă, motociclist, îi face fetei cu ochiul. Îi întinde mâna, ea se uită panicată în jur, dar, zâmbindu-i, necunoscutul o convinge: ea intră în poveste, direct în braţele lui. Dragostea la prima vedere spărsese bariera dintre realitate şi ficţiune, din ambele sensuri.

Când melodia s-a terminat, am ştiut că nimic nu va mai fi la fel. Doar „Thriller“-ul lui Michael Jackson ne mai impresionase aşa, deşi nu ne emoţionase. Dar acum tocmai urmăriserăm clipul care revoluţionase industria muzicală, arătând importanţa imaginii în impactul muzicii. Piesa aparţinea trupei norvegiene A-ha şi se numea „Take on Me“. Este acea melodie antrenantă, sunet al bucuriei pure, în care vocalistul duce refrenul de la notele cele mai joase la cele mai înalte.

Au trecut apoi 23 de ani. La un moment dat, parcă am visat. Se făcea că eram într-o sală de concerte nemaivăzută, înconjurată de o mulţime de fani care cântau într-un glas. Pe scenă stăteau aievea Morten, Magne şi Pål, cei trei norvegieni de la A-ha. Era decembrie, era Oslo şi era ultimul concert al trupei ce nu s-a despărţit până ce nu am văzut-o eu cântând live.

Spre Polul Nord

Otopeni, pe vreme rea de iarnă. Aeroporturi închise în toată Europa, curse amânate cu orele, agitaţie. Zborul de München este anulat, iar cel de Frankfurt nu poate decola. Aripile trebuie dejivrate. Problema e că frigul era atât de mare, încât îngheţau la loc. Privim cu îngrijorare ceasurile. Dacă nu ajungem la timp în Germania, pierdem legătura spre Norvegia. Şi atunci adio, concert!

După două ore de stat în avion, vine vestea mult-aşteptată: „Legaţi-vă centurile de siguranţă!“. Zburăm cu inima cât un purice. Pe aeroportul din Frankfurt, mare cât un oraş, alergăm într-un suflet la terminalul SAS – Scandinavian Airlines. Mai sunt secunde până la închiderea porţilor de îmbarcare. Trei stewardese blonde şi înalte întreabă întruna: „Pentru Oslo, vă rugăm, cine mai e? Mergeţi la Oslo?“. Avionul e ţinut pe loc pentru a se aduna toţi întârziaţii. Formalităţile sunt făcute instantaneu. În micul avion norvegian parcă este sărbătoare. Majoritatea pasagerilor sunt destinşi, în ciuda tensiunii de la îmbarcare. Sunt eleganţi şi poartă fulare inscripţionate „A-ha“. Când avionul decolează, respirăm uşuraţi. Dumnezeu ţine cu fanii A-ha!

Pasagerii sunt serviţi cu ceai cald aromat, somon fumé, pâine neagră şi brânză rafinată. Un dejun obişnuit pentru oamenii Nordului, aveam să aflăm.

La coborârea din avion, respiraţia ni se taie. Termometrul coboară la 20 grade sub limita îngheţului. Suntem blindaţi cu geci de schi, pulovere, indispensabili, fulare, căciuli, mănuşi. Dar frigul este nimicitor. Nu rezişti mult mergând pe stradă, astfel că la fiecare sfert de oră intrăm în câte un magazin să ne mai încălzim. Numai că ieşim destul de repede şi fără cumpărături, căci preţurile norvegiene sunt prea mari pentru noi. Un mic amănunt, esenţial doar pentru vicioşii cofeinei: aici am văzut pentru prima dată Pepsi Cherry.

La hotel, temperatura ambiantă se învârte la 20 grade, deloc de ajuns pentru a contracara gerul crâncen de afară. „Dacă am da căldură mai multă, s-ar strica instalaţia hotelului. Dar este perfect aşa“, motivează recepţio
nerii. „Congelatorul“ din hotel este compensat de micul dejun. Atât de copios, încât ajunge pentru întreaga zi. Peşte de toate felurile (sărat, marinat, afumat, dulce), brânzeturi, nenumărate sortimente de pâine (integrală, neagră, cu seminţe), legume din belşug, carne slabă, ouă, fructe, cereale, sucuri naturale.

 


„Ţipătul“ lui Munch a pus-o pe gânduri şi pe autoarea articolului

 

Fiecare cu premiul lui

Cu aşa cocteil de energie, ne încumetăm să ieşim în gerul norvegian. Prima vizită: galeria Librăriei Naţio-nale, unde se ţinea expoziţia dedicată celor 25 de ani de carieră a trupei-simbol a Norvegiei. Mergem pe artera Henrik Ibsen Gate, ce poartă numele scriitorului considerat părintele teatrului modern. Trecem pe lângă clădirea de la nr. 51, care este sediul Institutului Norvegian Nobel. Aici este casa Premiului Nobel pentru
Pace, singurul ales şi decernat de Norvegia, nu de Suedia. Aşa a considerat inventatorul suedez Alfred Nobel de cuviinţă: că Norvegia, care era la acel timp unită cu Suedia, este mai departe de influenţele politice.

Dar noi, românii veniţi la Oslo cu bani doar de drum şi cazare, aveam deja propriul premiu în buzunar: bilete la concertul de adio al trupei favorite.

La galerie se stă la coadă şi se vorbeşte în toate limbile pământului. Sunt brazilieni, americani, ruşi, turci, japonezi, nemţi, englezi. Toţi veniţi, din colţurile lumii, pentru trei norvegieni. În expoziţie sunt pregătite obiecte de cult pentru fani: discuri, trofee, schiţele pieselor A-ha, ciornele textelor A-ha cu scrisul de mână al autorilor. Din panoplie nu lipsesc brăţările de piele ale vocalistului Morten – detaliu important din ţinuta de scenă. Pe ecranele de pe pereţi rulează filme şi clipuri ale trupei. Totul este tapetat cu fotografii, multe fotografii, şi postere în mărime naturală.

„Ţipătul“ care a făcut înconjurul lumii

Afară, înapoi, la aer. Brrrr!!! Hai repede la Munchmuseet, să vedem „Ţipătul“, celebra pictură a norvegianului Edvard Munch! În jurnalul său din 1892, autorul scria cum a ajuns să picteze expresia anxietăţii umane: „Mă plimbam cu doi prieteni, la apusul soarelui. Dintr-odată, cerul a devenit roşu ca sângele. M-am oprit, simţindu-mă epuizat. M-am sprijinit de gard. Limbi de foc şi sânge cuprinseseră fiordul negru-albăstrui şi oraşul. Prietenii mei se plimbau, iar eu stăteam acolo tremurând de angoasă. Şi am simţit un ţipăt infinit care străbătea natura“. Locul care l-a inspirat pe Munch este promenada Valhallveien de pe Ekeberg Hill, un deal de lângă Oslo, de unde se poate admira oraşul.

Norvegia sărbătoreşte anul acesta 150 de ani de la naşterea lui Edvard Munch, pictorul precursor al expresionismului. Imaginea omului copleşit de panică interioară, în contrast cu pacea din jur, este mai actuală ca oricând. Strigătul de ajutor al sinelui a fost redat de Edvard Munch (1863-1944) în mai multe versiuni alb-negru şi color. Două versiuni ale „Ţipătului“ şi „Madonna“ lui Munch au fost furate din Oslo în perioada 1994-2004, dar au fost recuperate relativ rapid. Un alt „Ţipăt“ a fost vândut anul trecut cu 120 de milioane de dolari, intrând în Top 10 al celor mai scumpe opere de artă licitate. Întrebăm muzeograful cum se pronunţă corect numele artistului. Ne spune că, simplu, „Munc“. Apoi e curios din ce ţară venim. „România, aaa, de departe... Interesantă ţară“, zâmbeşte el. Ne mulţumim cu catalogarea asta şi plecăm mai departe.

Hoinărim prin Oslo cel îngheţat, al cărui farmec încerc să-l ghicesc sub stratul iernii. Are linii exacte, drepte, specifice spiritului nordic, fără interpretări care să lase frâu liber imaginaţiei. Până şi Palatul Regal al monarhului Harald al V-lea, al cărui parc este deschis circulaţiei, are un aer auster. În ţara care nu iese niciodată din topul celui mai ridicat nivel de trai, reşedinţa familiei regale este luminată cu economie. Nici la decoraţiunile din centrul oraşului nu se face risipă. Jocuri de culoare îmbracă însă Gara din Oslo şi unele staţii de metrou. Atmosfera sărbătorească par s-o dea oamenii, care, în ciuda frigului năprasnic, se plimbă senini. 

aisbergul de lumină

Undeva, la capătul fiordului întunecos Oslo, în zona portului Bjørvika, un aisberg de lumină iese din apă. Este monumentala Operă Naţională a Norvegiei. Structura din marmură albă, oţel şi sticlă adăposteşte un cuib din lemn de stejar, care dă impresia unui cămin călduros. Clădirea a fost inaugurată în 2008, când a cucerit trofeul cultural al Festivalului Mondial de Arhitectură. Este primul edificiu de artă care a permis accesul spectatorilor pe acoperiş – unde se ţin, desigur, reprezentaţii.

Opera are 2.000 de locuri, în trei incinte de spectacol, la care se adaugă foaierul şi acoperişul. Înăuntru este plin de lume venită cu copiii la spectacol. Un brad uriaş tronează în holul principal, înveşmântat în alb. La poale sunt aşezate perne mari, imaculate, numai bune de aşteptat Moş Crăciun să vină din Laponia vecină.

Opera Naţională este una dintre cele 10 atracţii ale capitalei Norvegiei. Însă cea mai imortalizată este Vigeland Park, capodopera sculptorului Gustav Vigeland (1869-1943). Are peste 200 de sculpturi umane în bronz, granit şi fontă. Apoi este Holmenkollen, cel mai vechi muzeu de schi din lume, cu exponate din expediţiile norvegiene de la Polul Nord. Complexul dedicat sportului naţional are, printre altele, un simulator de schi şi un turn de unde se pot practica săriturile cu schiurile. Arena este cel mai vizitat obiectiv turistic din Oslo.

Trebuie văzute Muzeul Vikingilor (cu cel mai bine prezervate bărci ale exploratorilor din secolul al IX-lea),
Muzeul corabiei polare Fram (cel mai puternic vas din lemn construit vreodată, ce deţine recordul de a fi navigat în cele mai îndepărtate puncte de la Polul Nord şi Polul Sud) şi Galeria Naţională. Apoi bateţi la poarta cetăţii Akershus, fosta reşedinţă regală construită în 1300 de monarhul Håkon V. La final destindeţi-vă în parcul de distracţii TusenFryd. Cea mai nouă atracţie de aici este Ciocanul lui Thor, zeul nordic al războiului devenit erou la Hollywood.

 

Dar Olso nu este decât capitala unei împărăţii cu peisaje spectaculoase. Fiordurile Norvegiei au fost decretate patrimoniu UNESCO, cu apele lor albastre care îşi croiesc drum printre munţii verzi cu creştet nins.

 

Preţuri

> Transport cu avionul Bucureşti – München – Oslo: 200 de euro de persoană dus-întors

> Transferul aeroport – oraş: de la 11 euro de persoană

> Cazare la hotel: minimum 100 de euro pe noapte

> Un prânz: minimum 40 de euro pentru două persoane

> O sticlă de apă la 0,33 litri: 2 euro

> O băutură răcoritoare – 2,5 euro

> O cafea: 3,5 euro

> O sticlă de bere: 7 euro

> O sticlă de vin: cel puţin 10 euro

 

 

Nota de final

Finalul concertului de adio al trupei A-ha, ţinut la Oslo, în 2010. Foto: Sînziana Ionescu

Despre concertul de adio al trupei A-ha, n-aş putea să vorbesc, nici să scriu, ci doar să cânt. A avut loc la Oslo Spektrum, sala de spectacole în care se ţine şi concertul Nobel. Pentru a prinde locuri în faţa scenei, fanii au dormit în faţa sălii, afară, la minus 25 de grade Celsius. 

Norvegienii de la A-ha nu sunt showmen-i, nu ţin să te distreze şi nici prin gând nu le trece să facă gesturi provocatoare. De pe scenă nu dialoghează decât rar cu publicul şi o fac doar pentru a-i mulţumi că a venit la concert. Este un spectacol la care te duci pentru muzică, pentru versuri, pentru vocea de cinci octave a solistului. Mă rog, a fost…

Acum, la început de decembrie, se împlinesc trei ani de la desfiinţarea trupei care deţine două recorduri notabile. Concertul lor de pe Maracana, din 1991, a avut cei mai mulţi spectatori plătitori de bilet din istorie: 200.000. Şi tot A-ha a reuşit cea mai lungă notă cântată vreodată de un solist: 20,2 secunde (sau opt măsuri) la refrenul piesei „Summer Moved On“, creată special pentru ceremonia Premiului Nobel pentru Pace din 1998. Asta ca să vă faceţi o idee despre vocea incredibilă a lui Morten Harket. În muzica A-ha veţi descoperi nişte nestemate: capodopera „Hunting high and low“, „The Sun Always Shines on TV“, „Crying in the Rain“, „Stay on These Roads“, „Forever not Yours“, „Lifelines“, „Velvet“, „Angel in the Snow“ şi atâtea altele, printre care şi tema James Bond „The Living Daylights“.

A doua zi, în Oslo cel trist de după concertul de adio, e timpul să plecăm spre casă. Cu bagajul la uşă, dăm să stingem televizorul. Pe canalul de muzică VH1 începe să cânte… A-ha. Chiar „Take on Me“. L-am savurat, ca de fiecare dată, ca la 17 ani. Am părăsit Oslo cu acelaşi sentiment ca după vizionarea din liceu: că nimic nu va mai fi la fel.

 

 

 

 

Sursa: Adevarul