eStire.ro

Articol actualizat la: 07 December 2018, 19:38

Vedi Napoli, poi muori

Vedi Napoli, poi muori

Cel mai mare oraş din sudul Italiei este o aglomerare urbană haotică şi fascinantă, în care bogăţia şi sărăcia, luxul şi modestia, fericirea şi tristeţea se împletesc.

Fondat de greci acum două mii opt sute de ani, este unul dintre cele mai vechi centre urbane locuite neîntrerupt. Frumuseţea locurilor, blândeţea climei, creativitatea şi exuberanţa locuitorilor l-au făcut să fie râvnit de toţi. A fost stăpânit de etrusci, romani, bizantini, normanzi, spanioli şi francezi. Este locul despre care se spune că, după ce l-ai văzut, poţi muri. E Napoli.
 
În prima mea seară în oraşul din sudul Italiei am trecut prin vechiul centru, furnicar de oameni zgomotoşi ieşiţi la plimbare sau la cumpărături. Am văzut şiruri lungi de magazine cu vânzători invitându-şi clienţii din uşă. Străzile din centru, pavate cu dale de bazalt provenit de pe muntele Vezuviu, flancate de palmieri şi cu clădiri somptuoase cu porţi masive, erau pline de maşini parcate (neregulamentar) pe două rânduri, în ciuda circulaţiei frenetice. 
 
Patru pe un scuter
 
Napolitanii n-au decât maşini de mici dimensiuni – maşini mari n-am văzut decât la ţară. Dar şi aşa se descurcă greu în aglomeraţia năucitoare. Cei care se grăbesc merg mai degrabă pe motociclete şi scutere, uneori şi câte patru pe un scuter.
 
Am ajuns apoi în zona pietonală de la mare, unde cuplurile de îndrăgostiţi se îmbrăţişau la lumina Lunii fără să se sinchisească de oamenii care se plimbau în jurul lor. 
 
Părăsind zonele turistice, m-am afundat după aceea pe străzi tot mai înguste şi întunecate, dar şi tot mai murdare, care mi-au amintit că, doar câţiva ani în urmă, Napoli era prezent în toate buletinele de ştiri din lume cu munţii de gunoi udaţi de pompieri ca să nu ia foc până vine armata să-i strângă... Lumea veselă şi nepăsătoare a dispărut treptat, locul ei fiind luat de rare siluete întunecate care se furişau grăbite prin întuneric, oprindu-se lângă alte siluete la câte un colţ de stradă, scoţând bancnote din buzunar, numărându-le grăbit.
 
Pătrunsesem în fieful mafiei napolitane, Camorra – un nume care-ţi dă fiori. Se spune că turiştii nu au de ce să se teamă, dar am considerat că e mai sigur să revin la lumină. Am răsuflat uşurat când am ajuns din nou în zona turistică, unde maşinile de poliţie patrulau non-stop cu girofarurile aprinse.
 
A doua zi dimineaţa, deşi era noiembrie, soarele strălucea pe cer ca vara şi câte un înotător temerar chiar încerca apa Mediteranei, care nu coborâse încă sub 20ºC. Încet-încet, velierele albe ieşeau din port, începând să străbată golful în toate direcţiile. Pescarii trăgeau la rame în bărcile cu care se duceau să-şi controleze plasele, canotorii făceau ture de-a lungul ţărmului. Pe diguri alergau oameni de toate vârstele, în timp ce alţii îşi plimbau căţeii sau stăteau de vorbă la soare.  
 
 
Capitala regiunii Campania

Napoli a fost reşedinţa de vară a împăraţilor romani. Mai târziu a ajuns unul din cele mai populate oraşe din Europa, fiind depăşit doar de Londra. Astăzi are patru milioane de locuitori, şi este unul din cele mai importante porturi turistice din lume, locul de plecare spre paradisul terestru al coastei amalfitane şi al insulelor Capri şi Ischia. Ca număr de călători, portul este depăşit în lume doar de Hong Kong. 

Realitate complexă şi contrastantă, Napoli (oficial Città Metropolitana di Napoli, iar în dialect napolitan, Nàpule) este capitala regiunii Campania, din sudul Italiei, un loc unde coexistă fast, bogăţie, veselie şi bun gust, alături de sărăcie, tristeţe şi mizerie. 

 
Pizza în verde, alb şi roşu
 
Specialitatea culinară locală este, desigur, pizza margherita – în culorile naţionale ale Italiei, verde, alb şi roşu – care are o reţetă pe cât de simplă, pe atât de gustoasă. Blat subţire, mai degrabă fraged decât crocant, tomate San Marzano de pe versanţii Vezuviului, mozzarella de bivoliţă, busuioc, totul stropit cu ulei extravirgin de măsline. De altfel, uleiul este folosit la multe feluri de mâncare, de la caracatiţă (care se mănâncă în diverse feluri, dar cea mai gustoasă este simplă, cu ulei şi lămâie) până la brânză (spre exemplu provola affumicata, o brânză afumată tipică de Campania, din lapte de bivoliţă, care se mănâncă înecată în ulei). 
 
Napolitanii sunt celebri pentru dulciuri – gelato (îngheţată, de cele mai multe ori de fructe) cu varianta sa granita (gheaţă pisată cu lămâie) extrem de răcoritoare, sau tortul caprese – cu migdale şi ciocolată – obligatoriu la orice masă festivă din Napoli. Preferatele mele sunt însă sfogliatelle-le napolitane – mici specialităţi de patiserie făcute din straturi suprapuse de foitaj subţire, în formă de scoică şi umplute cu ricotta (specialitate de urdă italiană).
 
Gastronomia napolitană se completează de minune cu vinurile locale. Tradiţia vinicolă este aici mai veche de trei milenii, dar vinurile erau până de curând destinate mai mult consumului local. În ultimii ani, lucrurile evoluează însă rapid, vinurile tipice de aici, cu denumire de origine controlată şi garantată, impunându-se printre cele mai bune din Italia. Exemplu: Taurasi – roşu închis, intens, maiestuos, cu o mare capacitate de învechire, produs din struguri Aglianico, sau Greco di Tufo – alb cremos, parfumat, mineral şi răcoritor. Desigur că digestivul tipic pentru regiune rămâne limoncello – lichiorul de lămâie, deşi am gustat şi o excepţională grappa (un echivalent de înaltă clasă al tescovinei) locală!
 
Portul văzut dinspre Borgo Marinari. În plan depărtat,centrul de afaceri al oraşului
 
Catacombele Sfântului Ianuarie
 
Unul din locurile reprezentative ale acestui mare centru arhitectural este Castel dell’Ovo (Castelul oului), care se numeşte aşa deoarece legenda spune că poetul Virgiliu a pus un ou magic la temelia lui. Atunci când oul se va sparge, castelul se va prăbuşi. Castel dell’Ovo este construit chiar pe locul primei colonii greceşti, iniţial o mică insulă, acum peninsulă. Locul este cunoscut şi pentru că aici a fost închis după detronare ultimul împărat roman, Romulus Augustulus. 
 
Deşi este cea mai veche fortificaţie din Napoli – forma actuală datează din secolul al XV-lea – castelul este foarte bine întreţinut şi în el se organizează expoziţii permanente şi tot felul de alte evenimente periodice, cum a fost şi al X-lea Forum Greenaccord – „Un viitor fără gunoaie“, la care am participat în perioada 6-9 noiembrie 2013. Este un loc preferat de plimbare (şi fotografii de nuntă), reputat pentru panorama sa circulară, de unde se vede întregul golf al oraşului Napoli.
 
Pe acoperişurile unora dintre clădiri sunt amenajate terase şi spaţii de recreere
 
Reprezentative pentru Napoli sunt şi Catacombele lui San Gennaro (Sf. Ianuarie), din vechiul cartier Rione Sanità (Calea sănătăţii). În această zonă colinară a oraşului, atât de iubită de maeştrii filmului neorealist italian, se păstrează şarmul arhitectonic al secolului al XVIII-lea, cu străzi în pantă abruptă, cu palate maiestuoase înconjurate de un păienjeniş de străduţe înguste cu locuinţe populate cu rufe întinse la uscat de la o fereastră la alta, cu vecine stând de vorbă în pragul uşii în timp ce nepoţeii se joacă zgomotos printre picioarele lor. 
 
Catacombele paleo-creştine săpate aici în tuf vulcanic sunt cele mai întinse din sudul Italiei. Punctul de intrare în galeriile subterane este Biserica Madre del Buon Consiglio, denumită şi micul Sf. Petru, datorită aspectului său maiestuos, asemănător bazilicii Sf. Petru din Roma. Catacombele au fost utilizate ca bazilici şi loc de înmormântare al creştinilor în epoca persecuţiilor din ultimii ani ai Imperiului Roman. 
 
Primii paisprezece epis-copi ai oraşului Napoli, inclusiv San Gennaro – patronul oraşului, sfânt martir recunoscut atât de biserica catolică cât şi de cea ortodoxă –, au fost înmormântaţi aici. Galeriile sunt o interesantă călătorie înapoi în timp, o lume subterană decorată cu fresce şi mozaicuri, unde Estul întâlneşte Vestul. De notat că aceste subterane au fost folosite ca loc de refugiu pentru populaţia civilă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Napoli a suferit de pe urma celor mai atroce bombardamente la care a fost supus vreun oraş italian. 
 
Catacombele lui San Gennaro, loc de refugiu pentru napolitani de-a lungul mileniilor
 
Muzeul secret, colecţia erotică şi cenzura
 
Muzeul Arheologic Naţional din Napoli este şi el amplasat în Rione Sanità. Este cel mai mare muzeu de acest tip din Italia, adăpostind un mare număr de exponate greceşti şi romane, inclusiv din Pompeii, oraşul acoperit de lavă la erupţia Vezuviului din anul 79 d.H. De notat existenţa aşa-numitului Muzeu secret, care conţine lucrările cu caracter erotic descoperite la Pompeii – sculpturi, fresce, mozaicuri şi chiar obiecte casnice. Cenzurate de morala creştină, care le-a considerat fie prea explicite sexual, fie de-a dreptul nefireşti, ele au putut fi prima dată admirate de publicul larg numai atunci când trupele revoluţio-nare conduse de Garibaldi au ocupat oraşul în anul 1860. Apoi, cenzura s-a reinstalat până în anul... 2000, când colecţia erotică a redevenit publică, singura restricţie fiind astăzi că tinerii sub 14 ani trebuie să fie însoţiţi de un adult.
 
O parte din faima oraşului se datorează şi artizanilor de pe Via San Gregorio Armeno, care fac figurine cu Ieslele Naşterii Domnului. Această străduţă îngustă din centrul napolitan este un adevărat rai al căutătorilor de amintiri în tot timpul anului, dar mai ales în preajma Crăciunului.    
 
Din nicio descriere a oraşului n-ar putea lipsi muzica. Napoli este locul de naştere al operei bufe. Dar şi oraşul mandolinei şi al canţonetei. Cel mai cunoscut dintre cântecele napolitane este desigur „’O sole mio“. Există însă şi mult dramatism în muzica napolitană. Un exemplu este „Tammuriata Nera“, inspirată dintr-un episod dureros al oraşului, ocupaţia aliată de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. E povestea unei mame italiene care nu ştie ce să facă atunci când descoperă că a născut un copil... negru. Toate aceste cântece au texte în napolitană, un dialect italo-dalmat care a influenţat decisiv, prin marele număr de emigranţi italieni, pronunţia limbii spaniole din Argentina şi Uruguay.
 
FOTO Graphic News
 
Napoli este cunoscut şi pentru şcoala sa de teatru, una din cele mai bune din Italia. Aici s-a născut clasicul personaj Pulcinella din commedia dell’arte (mai cunoscut la noi în versiunea sa franceză, Polichinelle), un fel de Vasilache român, care face permanent pe prostul, de unde şi expresia „secretul lui Polichinelle“, un secret... ştiut de toţi. 
 
Umorul este, de altfel, una din caracteristicile oraşului Napoli. E notoriu faptul că, atunci când a apărut obligativitatea centurii de siguranţă, prima reacţie a napolitanilor a fost să facă tricouri cu o centură desenată pe ele, ca să mai râdă puţin de lege!
 
Material semnat de Alexandru-Radu Săvulescu
 
 Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
 
 
Sursa: Adevarul