eStire.ro

Articol actualizat la: 18 January 2018, 19:18

Românii şi cuvintele încrucişate. De la pasiunea marelui Arghezi la rebusiştii anchetaţi de Securitate

Românii şi cuvintele încrucişate. De la pasiunea marelui Arghezi la rebusiştii anchetaţi de Securitate

Numărul pasionaţilor de cuvinte încrucişate este uriaş. Numai în România se tipăresc lunar peste 50 de titluri axate pe această nişă, iar tirajul total al acestora depăşeşte 500.000 de exemplare. Cine n-a dezlegat măcar o dată un careu de cuvinte încrucişate? Dacă e cineva care n-a făcut-o, măcar s-a lovit de ele prin ziare şi tot le cunoaşte.

Însă oamenii din spatele acestor careuri sunt aproape necunoscuţi. Pentru că da, dincolo de pătrăţelele albe şi negre se află o lume. Şi este o lume fascinantă. Cu propria istorie. Cu realizările, cu eşecurile şi mai ales cu orgoliile ei.

Este lumea rebusiştilor, oamenii în mintea cărora se încrucişează cuvintele şi se nasc cele mai spirituale definiţii. „Weekend Adevărul“ vă spune povestea lor. Începând cu apariţia primului careu la noi în ţară, în perioada interbelică, continuând cu explozia din comunism, când revista „Rebus“ avea o cerere de 800.000 de exemplare pe lună, iar de la cabinetul Elenei Ceauşescu se dădea ordin ca rebusurile să fie mai uşoare, şi ajungând până astăzi, când rebusiştii se tem că această breaslă ar putea să dispară.

Odată cu ea, spun ei, s-ar pierde una din ultimele forme de divertisment cu rol educativ şi cu rezultate verificate ştiinţific în buna funcţionare a creierului. Legenda spune că niciun rebusist n-a suferit vreodată un atac cerebral.

FORMIDABILA POVESTE A DOMNULUI REBUS

S-au împlinit, recent, 100 de ani de la apariţia primului careu de cuvinte încrucişate, publicat pe 21 decembrie 1913 în ziarul „New York World“. În 1924, careurile ajung în Anglia şi în Franţa, iar din 1925 încep să apară şi în România, în revistele „Oglinda lumii“ şi „Gazeta de duminică“. Nimeni nu bănuia, la vremea aceea, că era începutul unui adevărat fenomen.

În mai 1926, „Gazeta de duminică“ îşi invită compunătorii de careuri la un concurs de cuvinte încrucişate, primul organizat în România. Concursul a avut succes şi a fost urmat de altele, pentru ca în 1928 să fie organizată o întrecere pe ţară în urma căreia tânărul student Gheorghe Popescu (poreclit de prieteni „Rebus“ din pricina pasiunii sale pentru jocurile enigmistice) a fost declarat campion naţional la cuvinte încrucişate. Acesta a compus un careu cu doar 6 puncte negre şi cu 12 cuvinte lungi, devenit un adevărat record în breaslă şi egalat abia după 50 ani, în 1978, de către inginerul bucureştean Colea Herescu.

Adevărata explozie a careurilor de cuvinte încrucişate s-a produs în 1929, când ziarul „Universul“, recunoscut pentru rigiditatea sa, a surprins pe toată lumea anunţând organizarea unui concurs de jocuri. În replică, ziarul „Dimineaţa“ l-a însărcinat pe tânărul Popescu-Rebus (20 de ani) cu organizarea unui concurs similar care „să-i lase praf pe cei de la «Universul»“. Rezultatul: concursul din „Dimineaţa“ a strâns peste 5.000 de participanţi, în timp ce „Universul“ a adunat abia 78.

„Dimineaţa“ a continuat să organizeze concurs după concurs, ducând la dezvoltarea unui fenomen. Interesul românilor pentru careurile de cuvinte încrucişate devenise uriaş, iar numărul celor care cereau lămuriri cu privire la mecanismele jocului era atât de mare încât poşta redacţiei n-a mai făcut faţă şi a fost nevoie de deschiderea, în clădirea editurii „Adevărul“ (n.r. – care edita ziarul „Dimineaţa“), a unui ghişeu pentru consultaţii. În acelaşi timp, popularitatea tânărului Gheorghe Popescu (foto dreapta) ca promotor al careurilor de cuvinte încrucişate ajunsese la apogeu, fiind cunoscut în epocă sub numele de „domnul Rebus“.

ACCENT PE CARACTERUL INSTRUCTIV

În 1931, editura „Hertz“ lansează „o mică fasciculă de jocuri“ numită „Revista jocurilor“. Indignaţi că alţii profită de expansiunea fenomenului pe care îl creaseră, cei de la editura „Adevărul“ îl însărcinează pe Popescu-Rebus să compună macheta unei reviste similare care să facă praf concurenţa. După câteva zile, acesta se prezintă la şeful editurii cu un proiect, propunând ca noua publicaţie să primească numele „Enigma“.

Conştient de popularitatea tânărului pe care îl are în faţă, şeful editurii a hotărât: „Nici vorbă! Se va numi «Rebus»“. Este momentul originar al unui „brand“ în jurul căruia au gravitat pasionaţii de cuvinte încrucişate din România în ultimele opt decenii, dar şi al unei confuzii semantice care a supravieţuit până astăzi: pentru careul de cuvinte încrucişate s-a împământenit în limba română denumirea de „rebus“, lucru eronat, deorece „rebus“ defineşte, în realitate, o specie a jocurilor enigmistice.

În iunie 1931 a apărut primul număr al revistei „Rebus“, în format „ca de caiet“, cu 16 pagini. Conţinea cuvinte încrucişate, şarade, enigme, şah, bridge, cinematograf, sport, curiozităţi, grafologie, probleme de perspicacitate etc. „Încă de la primele numere, revista «Rebus» şi-a făcut cunoscut punctul său de vedere în materie de jocuri, punând cu fermitate accentul pe caracterul lor instructiv, în opoziţie cu rubricile şi revistele similare din ţară şi din străinătate, care vedeau în aceste forme de distracţie o simplă trecere de vreme“, scria, ulterior, Popescu-Rebus în „Istoria rebusismului românesc“.

În nota acestui crez, revista a avut ideea de a încheia un parteneriat cu Ministerul Învăţământului, în baza căruia organiza concursuri interşcolare şi publica în fiecare număr careuri în care se introducea material din manualele didactice, conform programelor de învăţământ. „Prin această inovaţie, revista «Rebus» s-a fixat definitiv pe o poziţie originală, de auxiliar al învăţământului modern, de îndrumător şi prieten al tineretului“, scria fondatorul ei.

Publicaţia îşi propunea să dea cititorului de vârstă şcolară „o cultură generală, să-i dezvolte vocabularul, să-i formeze deprinderi de muncă independentă“, careurile didactice fiind asumate ca o inovaţie sută la sută românească.

Rebusismul cuprinde România Mare

Febra rebusismului se întinsese în toată România. S-a înfiinţat „Asociaţia Culturală Rebus“, cu filiale în 21 de oraşe din toate zonele ţării (Alexandria, Brăila, Buzău, Blaj, Cluj, Chişinău, Craiova, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea ş.a.). S-au confecţionat insigne, astfel încât rebusiştii „să se poată recunoaşte oricând pe stradă, în tramvai, la teatru şi în orice loc“.

Ideile originale puse în practică de Popescu-Rebus nu se mai terminau. În mai 1931, când revista pe care o crease a împlinit un an de existenţă, publicaţia a anunţat că va face câte un cadou cititorilor, după următoarele condiţii: „În data de 29 mai, domnul Rebus se va plimba pe porţiunea dintre Calea Victoriei şi Brezoianu, între orele 11-12 dimineaţa. Toţi cititorii care vor fi întâlniţi şi recunoscuţi după insigne vor primi câte un bon, în baza căruia se vor prezenta a doua zi la redacţie spre a-şi primi cadoul“.

Pe 7 februarie 1932, la Craiova, a fost organizat „Balul Rebus“, care a reunit cititorii revistei din localitate şi din împrejurimi. „Între alte originalităţi au fost alese şi trei «Miss Rebus 1932» (foto dreapta) în aplauze unanime“. 

Iar rebusismul românesc începea să treacă până şi graniţele ţării. În vara lui 1933, la redacţia revistei „Rebus“ sosea o scrisoare tocmai din Italia, din partea studentului Leon Motneac, aflat la Modena. Acesta scria că „mulţi tineri italieni care au văzut revista «Rebus» şi-au exprimat dorinţa de a cunoaşte limba noastră numai pentru a putea înţelege cuvintele încrucişate româneşti“.

În acelaşi an, poetul Tudor Arghezi publica o carte cu careuri care stârnea reacţii din cele mai diverse printre literaţi. Unii s-au întrebat „cum se poate ca Arghezi, părăsind tribuna penei, pe care o deţine cu atâta succes, a se coborî până la această uşoară exprimare de joc copilăresc“.

Alţii erau de părere că „Dl.Arghezi a făcut bine ce a făcut. Jocul de cuvinte încrucişate este un memento pe cât de util, pe atât de ingenios şi distractiv şi ne trebuie pasul sigur al unui înaintemergător cu renume ca să urmăm gestul acesta şi noi, spre o nouă formă culturală“. 

MECIURILE DINTRE „EMINESCU“ ŞI „LAZĂR“

Inovaţia lui Gheorghe Popescu-Rebus de a publica în revistă careuri care respectau programele didactice din şcoli a condus la o popularitate tot mai mare a careurilor de cuvinte încrucişate în rândul elevilor. Copiii s-au grupat în cercuri rebusiste şcolare şi au primit cu bucurie concursurile organizate special pentru ei. De la aceste întreceri care aveau loc în şcoli s-a ajuns la meciuri de dezlegări de cuvinte încrucişate organizate între licee. Aşa a fost cel din 1936 dintre liceele bucureştene „Gheorghe Lazăr“ şi „Mihai Eminescu“, arbitrat de Popescu-Rebus şi câştigat de cei de la „Lazăr“.

Elanul pe care îl luase mişcarea rebusistă din România s-a împotmolit însă în succesiunea din ce în ce mai dramatică a evenimentelor istorice din acele vremuri. La 1 ianuarie 1939, apariţia revistei „Rebus“ este sistată şi, odată cu ea, rebusismul de la noi din ţară avea să intre într-o lungă perioadă de adormire. În acest context, Gheorghe Popescu-Rebus s-a retras în comuna natală Pietrari (Vâlcea), unde a lucrat ca profesor şi a trăit până la începutul anilor 2000, atingând venerabila vârstă de 92 de ani.

Arghezi, surprins de copii dezlegând careuri: „Tata a început să se joace singur“

Careurile de cuvinte încrucişate au fost apreciate de personalităţile din interbelic, între care Hortensia Papadat Bengescu, Ion Minulescu şi Tudor Muşatescu. Însă deasupra tuturor a fost Tudor Arghezi, care, în 1933, a publicat şi o carte cu careuri şi sfaturi pentru dezlegători, numită „Cuvinte potrivite...  şi încrucişate“. 

În prefaţă, scriitorul povesteşte cum a căzut în mrejele acestei patimi: „În materia cuvintelor încrucişate, maestrul meu e domnul Gh. Popescu. D-l Popescu, căruia i se zice Popescu-Rebus, identificat cu arta de a construi mistere şi de a le ghici în ghiocul celulei. Într-o bună zi, s-a intercalat între o uşă de redacţie şi subsemnatul figura unui tânăr smead, categorică şi voluntară. Era figura D-lui Rebus: «După socotelile mele, D-ta poţi face nişte definiţii bune la cuvintele mele...». N-am înţeles şi mi s-a părut că tânărul, care ar fi aflat că am prieteni printre medici, ar fi dorit pe căi indirecte să-i prezint pe unul din ei“.

Popescu-Rebus a scos însă din servietă revista pe care o conducea şi i-a vârât-o sub nas marelui Arghezi, spunându-i: „Uite, eu fac faguri de ăştia, şi-i umplu cu litere. D-ta ai să faci altceva: nu o să-ţi trăznească prin cap să faci miere, în dreptul cuvintelor, gata făcute, ai să pui judecăţi, glume, sentinţe şi spirit, dacă există la dumneata această materie primă a inteligenţii“.

Arghezi a continuat să-l trateze pe Rebus ca pe un individ care îşi neglijase tratamentul. „Intimidat, i-am cerut D-lui Popescu-Rebus un răgaz, mărturisesc, ca să mă pot scăpa de el: «N-ai vrea să mă laşi niţel să răsuflu?» – zisei. «Cu toată plăcerea» – răspunse D-l Rebus. «Am câştigat ceva, izbutind să te tulbur. Aşa încep cuvintele încrucişate: te revoltă, te indignează şi te seduc»“.

HOTĂRÂREA MARELUI POET: „NU MĂ MAI LAS“

Plin de umor, Tudor Arghezi povesteşte că după întâlnirea cu Popescu-Rebus a ajuns acasă într-adevăr foarte tulburat şi cu o sâcâitoare durere de cap. Soţia i-a oferit o aspirină şi un ceai cu rom. La insistenţele pline de îngrijorare ale familiei, scriitorul a dezvăluit tragica pricină: „Mi-a spus Rebus că la cuvintele lui se potrivesc definiţiile mele“.

Apoi, Arghezi prezintă evoluţia necruţătoare a „bolii“: „O scârbă, totuşi irezistibilă, de pătrat şi încrucişat m-a stăpânit câteva zile. Într-o seară, pe un caiet cu pătrate, mă pomenii că vâr consune şi vocale între linii. Vreau nu numai să-i dau definiţii D-lui Rebus, dar să-i şi surprind secretele toate. Rezultat lamentabil, agravat de faptul c-am fost descoperit de copiii mei, care m-au trădat decepţionaţi, afirmând că «Tata a început să se joace singur», semn clinic caracteristic“. Cuprins de emoţia începătorului, marele Arghezi i-a trimis lui Popescu-Rebus rezultatele încercărilor sale, însoţite de o întrebare timidă: „Merge?“. Răspunsul lui Rebus a fost antologic şi izbăvitor: „Nu numai că merge, dar merge foarte bine“.

Tudor Arghezi îşi încheia mărturisirea din prefaţă dezvăluind ce înseamnă să fii un fanatic al cuvintelor încrucişate: „Mă pomenesc, pe stradă, că nu mai număr paşii ca altădată, ci pietrele pătrate şi că fac definiţii. Viaţa de până azi mi se pare pierdută, pentru că n-am pus-o în definiţii. Nu mă mai las...“

Să dovedim publicului că acest joc nu este pentru imbecili

Tudor Arghezi, scriitor

Apogeul din comunism: „Rebusismul românesc era primul în lume“

După terminarea războiului şi instalarea comunismului în România, rebusismul a început, încet-încet, să-şi revină. Erau anii cenuşii ai stalinismului, când propaganda comunistă nu pierdea din vedere nici măcar alcătuirea careurilor de cuvinte încrucişate. La începutul anilor ’50, rebusurile din revista „Flacăra“ aveau astfel de definiţii: „4 Vertical – Organizaţie sub steagul căreia săvârşesc imperialiştii americani mârşavele crime în Coreea; 12 Orizontal – Înlocuieşte untul în ţările imperialiste; 15 Vertical – Metodă comunistă de construire a socialismului“.

Adevăratul moment de renaştere a fost vara anului 1957, când a fost reînfiinţată revista „Rebus“, sub conducerea lui Ion Pătraşcu. Ca un gest simbolic, Pătraşcu i-a cerut binecuvântarea lui Gheor-
ghe Popescu-Rebus, retras în Vâlcea natală, şi i-a promis că va continua munca pe care acesta o începuse în interbelic. Chiar şi ziarul „Scânteia“ a scris că noua publicaţie „continua opera, în mare parte pozitivă, a vechii reviste «Rebus»“.

Şi, într-adevăr, revista „Rebus“ şi-a asumat un rol educativ, a ridicat nivelul de dificultate a careurilor şi a creat, în jurul ei, o comunitate uriaşă. A fost nevoită să facă şi compromisuri, Partidul cerea careuri cu temă comunistă în fiecare număr (siderurgice, agrare etc.), iar cenzura verifica pentru a nu se strecura mesaje ascunse împotriva regimului, dar oamenii au trecut peste ele şi au transformat-o într-una dintre cele mai căutate publicaţii ale acelor vremuri.

„Tirajul se aproba pe atunci la secţia de presă a Comitetului Central (CC) şi nu ne-au permis să avem mai mult de 100.000 de exemplare pe apariţie. Trebuia să ai pile la chioşcuri ca să prinzi revista «Rebus». Cererea era, la un moment dat, de 800.000 de exemplare, dar nu ne-au dat voie să depăşim 100.000, spunând că doar nu vrem să tipărim mai mult decât «Scânteia»“, mărturiseşte Alexandru Păsărin (78 de ani), care, înainte de a fi directorul revistei, este omul care se confundă cu această publicaţie.

Păsărin lucrează la revista „Rebus“ de 55 de ani! S-a angajat în 1959 şi tot acolo este şi acum. A fost secretar de redacţie, şef de secţie, secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef, director.

REBUSIŞTII FĂCEAU RECLAMAŢII LA CEAUŞESCU

Din numărul tot mai mare de dezlegători care făcuseră o pasiune pentru revista „Rebus“, au început să apară compunători de careuri din ce în ce mai valoroşi. Să fii publicat în „Rebus“ era o performanţă la care aspirau sute de pasionaţi. Scrisorile erau aduse la redacţie cu sacii şi se înfiinţase o secţie specială, compusă din trei oameni, care se ocupa doar cu citirea corespondenţei. „Şefa era securistă“, spune Păsărin. Mişcarea rebusistă din România căpăta dimensiuni greu de închipuit.

Alexandru Păsărin mergea şi promova rebusul prin şcoli, organiza tabere rebusiste şcolare, se deplasa în provincie şi punea bazele unor cercuri rebusiste care se înfiinţau pe lângă diferite instituţii (case de cultură, case ale armatei etc.). Între aceste cercuri se organizau, periodic, meciuri bi sau trilaterale, simpozioane sau simple agape rebusiste.

„25 de ani am umblat prin ţară să înfiinţez aceste cercuri, în zeci de oraşe. Existau inclusiv în localităţi mici precum Vişeul de Sus sau Olteniţa. Şi aceste cercuri au contribuit enorm la dezvoltarea rebusismului românesc. Partidul susţinea mişcarea, asigura cazare şi masă la întrunirile pe care le făceam în ţară, pentru că aveam câte opt-nouă pe an şi participau sute de rebusişti. Era o atmosferă extraordinară.  Făceam şi concursuri rapide de dezlegări, apoi mese festive la final. Câte unii se mai şi îmbătau, ca peste tot. Începeau să-mi reproşeze că nu le-am publicat careurile, dar asta nu era nimic. Mai rău e că îmi făceau reclamaţii la CC, la secţia de presă. Unul, care era preşedintele cercului rebusist de la Cluj, colonel de armată, m-a reclamat prin generalul Ilie Ceauşescu că nu-i public careurile. Ăsta a spus la CC şi m-am trezit chemat acolo. Le-am explicat şi au înţeles că trebuie să păstrăm criteriul valoric“, povesteşte Păsărin.

INOVAŢIA DEFINIŢIILOR SPIRITUALE

Din această formidabilă concurenţă pentru câştigarea unui loc în paginile revistei s-au născut careuri din ce în ce mai valoroase. Pentru a-şi depăşi rivalii, rebusiştii au fost nevoiţi să inoveze.

Au apărut aşa-numitele „definiţii metaforice“, o inovaţie românească, susţine Alexandru Păsărin: „Străinii nu au aşa ceva, ei merg doar pe sinonimie, adică dau definiţia dragoste şi răspunsul este iubire. La noi, prima definiţie care a şocat a fost a unui rebusist bucureştean, care a dat definiţia «fier de călcat». Toată lumea se gândea la fierul de călcat, dar dezlegarea era «blacheu» (n.r. – bucată de fier care se aplică pe vârful sau pe tocul pantofilor). A fost foarte apreciată şi toţi au început să caute definiţii de acest fel. Oamenii nu aveau alternative de timp liber, ca azi, şi atunci stăteau şi se gândeau chiar şi ore în şir cum să definească un cuvânt într-un mod cât mai original“.

În felul acesta, susţin cei din breaslă, rebusismul românesc a ajuns pe primul loc în lume. „Eu participam periodic la congrese internaţionale rebusiste, unde revista «Rebus» a fost catalogată drept cea mai bună din lume pentru că este educativă. În alte ţări sunt doar comerciale şi atât“, explică rebusistul.

„Noi avem, de exemplu, careuri pe anumite teme şi impunem o densitate tematică. După noi vin englezii, italienii, brazilienii şi americanii. La ei, tematică înseamnă cam 10% dintre cuvintele dintr-un careu care respectă tematica, or la noi trebuie neapărat 60-70%, altfel nu-l publicăm. Plus nivelul definiţiilor, care în toate celelalte ţări este foarte scăzut în comparaţie cu al nostru. Luau cuvântul, la aceste congrese, rebusişti din diverse ţări, şi spuneau: «Sunteţi cei mai buni şi am vrea să ajungem şi noi la nivelul vostru»“, mărturiseşte Alexandru Păsărin.

Absurdul sistemului: o anchetă a Securităţii începută de la litera „C“

Alexandru Păsărin are 78 de ani, iar pe ultimii 55 şi i-a petrecut în redacţia revistei „Rebus”

În România comunistă, toată lumea dezlega rebusuri. Începând cu oamenii muncii şi până la înalţii demnitari ai statului. Prin 1987, Alexandru Păsărin a fost chemat de şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu.
„Ce crezi că îmi spune? Zice «te rog să publici în revista  Rebus careuri mai uşoare, mai mult tematice, fără definiţii din alea grele». Atâta putea el să dezlege, era nemulţumit că nu ştia să le facă pe toate. Şi i-am spus: «Tovarăşu’ general, oamenii vor şi din astea grele, cu definiţii spirituale. Asta cere lumea»“.

Lucrurile n-au rămas aşa: „L-a deranjat treaba asta, că l-am înfruntat. Şi a început să mă caute prin revistă, să mă prindă cu ceva. N-a avut cu ce şi atunci ce a făcut? E un joc numit logogrif, un triunghi răsturnat în care sunt pătrăţele cu litere. La bază un cuvânt de zece litere, de exemplu. Apoi, următorul cuvânt are nouă litere şi se formează eliminând o literă din cuvântul anterior. Apoi un cuvânt de opt litere, de şapte, de şase, şi până ajungi, la vârf, cu o singură literă. În cazul respectiv era litera C, iar definiţia suna aşa: «Animal domestic...de aici serviţi numai codiţa». «C» din coada cuvântului «PORC». Şi s-a gândit el să spună că prin asta fac aluzie la cozile de porc care se găseau în alimentare. M-a pârât la Ceauşeasca şi ea a dat dispoziţie să fiu dat afară din presă“.

O lună de zile l-a cercetat Securitatea pe Păsărin pentru „codiţa de purcel“. În final, l-au retrogradat din funcţie şi i-au tăiat 30 % din salariu. „Am fost mulţumit că am scăpat, mare frică am avut. Pe autorul logogrifului l-au dat afară din partid, deşi omul, săracu’, nu avusese nicio intenţie contra sistemului.“ 
N-a fost singura dată când rebusiştii au supărat regimul. Cu un an înainte de Revoluţie, n-a lipsit mult ca toate cercurile din ţară să fie desfiinţate, întrucât Elena Ceauşescu considera că, întrunindu-se în grupuri mari, ar putea unelti.

„ALĂTURI DE PATRIE ŞI POPOU“

De multe ori i-a trecut lui Alexandru Păsărin glonţul pe la ureche. Pentru că în atâţia ani de presă gafele sunt inevitabile. „Să vă spun una: am publicat un careu care avea ca temă romanul «Război şi Pace». Conţinea numele colonelului Dolohov şi definiţia era: «Fiu cu inima alături de patrie şi popor». Eu am dat bun de tipar şi a doua zi m-am trezit cu securiştii pe mine. Apăruse «fiu cu inima alături de patrie şi popou». Am scos din sertar exemplarul pe care dădusem bun de tipar şi era corect. S-au dus şi au dat afară vreo doi tipografi, săracii.“

Altă gafă, apărută în „Scânteia“, dar într-o poezie rebusistă. Era un aritmogrif, din primele litere ale fiecărui vers se compunea, pe vertical, un cuvânt. Atunci trebuia să iasă „Nicolae Ceauşescu“. Un şef din redacţie a schimbat nişte versuri în ultima clipă, pentru că nu i-au plăcut, şi în ziar a apărut, pe vertical, cu litere îngroşate, numele „Lae Ceauşescu“.

Alexandru Păsărin avea sarcini şi la revista „Flacăra“, aflată în aceeaşi redacţie cu „Rebus“. „Ceauşeştii erau plecaţi în Iugoslavia şi ni s-a cerut să publicăm un articol cu vreo şapte-opt poze din această vizită. Trecuse revista pe la Popescu-Dumnezeu, şeful presei din acea vreme, dăduse aprobarea, tot. Când m-am uitat mai bine, într-una din poze apăreau Ceauşeştii în faţa unui aeroport de prin Croaţia, iar lângă ei un indicator mare pe care scria: «Pula 17 km». Era vorba de oraşul Pula din Croaţia. Era grav de tot dacă intra, m-au apucat căldurile. M-am dus de urgenţă la Popescu-Dumnezeu, el aprobase poza înainte, şi când a auzit, zice: «Aoleu, dă-o afară repede!».“

CEAUŞESCU, CÂNTAT ŞI ÎN „REBUS“

Lui Nicolae Ceauşescu i se cântau ode în toate publicaţiile vremii. Nu putea lipsi nici din revista „Rebus“, unde, e drept, a apărut o singură dată.

„Au fost inundaţii în ’70, în Ardeal. Şi s-a dus Ceauşescu în vizită. Era după-amiază, iar seara dădeam revista la tipar. Am primit telefon de la secţia de presă să bag neapărat un careu cu participarea lui Ceauşescu la inundaţii. Am înlemnit. N-am avut încotro şi l-am făcut eu, nu mai era timp să cer unui colaborator. Există în arhivă, semnat de mine. Am introdus în careu, printre alte cuvinte, numele lui Ceauşescu, cuvinte tematice cu inundaţii... Da, l-am băgat pe Ceauşescu în careu, şi pe el, şi pe coana Leana“, se amuză Alexandru Păsărin după 40 de ani. 

Adrian Păunescu a vrut să transforme revista «Rebus» în program tv. M-am opus cu înverşunare ca să o ţin în viaţă

Alexandru Păsărin, directorul revistei "Rebus"

Mirajul banilor versus rolul educativ

Când a venit Revoluţia din 1989, la fel ca toţi românii, rebusiştii au sperat şi ei că va fi mai bine. Şi în primii ani de democraţie semnele chiar au fost bune: revista „Rebus“ s-a privatizat (cu Alexandru Păsărin printre acţionarii principali) şi a crescut tirajul la 300.000 de exemplare. La radio şi la televiziune au apărut emisiuni dedicate pasionaţilor de cuvinte încrucişate. S-a înfiinţat şi o federaţie a rebusiştilor.

Însă n-a durat mult. Rebusiştii s-au lăsat prinşi în mirajul capitalismului şi unii şi-au înfiinţat trusturi de presă prin care au tipărit reviste de integrame, speculând nişa celor care doreau careuri mai puţin dificile. „Unora li se pare că dacă citesc «asin» şi ştiu să răspundă «măgar» au cine ştie ce orgasm intelectual“, se vaită Nelu Dumbravă, rebusist nemţean.

Banii au spulberat multe din prieteniile de odinioară şi mai ales nivelul calitativ al compunătorilor de careuri. „În special din cauza proliferării integramelor, nişte enigme subculturale pentru care a optat piaţa, în tendinţa tot mai evidentă a populaţiei de a nu-şi mai folosi prea mult creierele. În al doilea rând, creatorii care, înainte vreme, aveau posibilitatea de a publica, în cel mai fericit caz, un careu pe lună (în «Rebus»), s-au trezit prinşi în capcana de a produce tot mai mult, cu tot mai multe şi mai mari scăderi calitative“, afirmă rebusistul Eliade Gâldău.

Transformările suferite în timp de revista "Rebus": coperţile din 1957, 1991 şi 2013

Marea dramă, după părerea lui Alexandru Păsărin, este aceea că revistele înfiin¬ţate după 1990 s-au ghidat exclusiv după raţiuni comerciale şi au ignorat latura educativă a cuvintelor încrucişate. „Nimeni nu s-a gândit să facă o revistă educativă, «Rebus» este singura care şi-a păstrat acest rol, fără să facă vreun compromis pentru a deveni mai comercială.“

Şi cu toate acestea, infirmând toate previziunile şi păstrând un conţinut asemănător cu cel din perioada comunistă, revista „Rebus“ vinde mai bine decât toate revistele de integrame. Are, în prezent, un tiraj de 50.000 de exemplare, care o situează în topul revistelor de orice gen care apar în România.

Numai că, în afară de supravieţuirea plină de demnitate a revistei „Rebus“, nu există decât semne rele. Federaţia s-a destrămat demult. O mare parte din cercurile rebusiste – la fel. Mulţi rebusişti redutabili s-au stins din viaţă, alţii au îmbătrânit, iar din urmă nu prea vine nimeni. Tinerii de azi au alte preocupări decât să compună sau să dezlege careuri.

Alexandru Păsărin a ajuns şi el la 78 de ani şi se gândeşte că în curând va trebui să se retragă şi nu există nimeni care să-i poată lua locul pentru a duce mai departe revista fanion a rebusiştilor. E pesimist. Şi crede că rebusismul din România se va stinge încet-încet.

Ce va pierde România? „La Paris exista, la un moment dat, chiar şi o clinică specială care se ocupa cu vindecarea bolilor de nervi pe bază de rebus. Da, pentru că e o activitate care ajută la buna funcţionare a creierului. Dar, în primul rând, lumea va pierde o modalitate de distracţie care are laturi educative şi o va înlocui cu alte preocupări cel mai probabil needucative. Iar pe termen lung efectele vor fi dramatice“, încheie Alexandru Păsărin.

Epilog. Viaţa şi moartea unui cerc rebusist

Membrii cercului rebusist „Edip” (Roman - Neamţ), în vremurile bune

Îmbătrâniţi de trecerea anilor, dezbinaţi de interese mărunte şi nepuntincioşi în faţa noilor forme de divertisment care i-au cucerit pe oameni, printre rebusiştii din România stăpâneşte o atmosferă de resemnare. Aproape totul se rezumă la evocarea vremurilor de odinioară, când „nu existau nici Messenger, nici Skype, nici Facebook sau alte reţele de socializare care să facă posibil contactul între oamenii cu o pasiune comună. Nici măcar telefon mobil nu era. Era doar revista «Rebus», pasiune şi mari prietenii“. Resemnarea lor se topeşte într-o dulce nostalgie după anii tinereţii.

Rebusiştii sunt în stare să povestească ore în şir despre agapele cu care se încheiau bilateralele sau etapele campionatului naţional de acum 20 sau 30 de ani. Unii au scris şi cărţi în care îşi povestesc anii de glorie. Este cazul lui Nelu Dumbravă, care a prins între coperţi istoria cercului rebusist „Edip“ din oraşul Roman (Neamţ). O istorie banală şi aparent nesemnificativă, dar totuşi relevantă pentru a înţelege această lume a pasionaţilor de cuvinte încrucişate.

În primăvara anului 1988, în Roman au apărut pe stâlpii de electricitate afişe care anunţau că la Clubul muncitoresc al oraşului va lua fiinţă un cerc rebusist. O mână de oameni entuziaşti s-au adunat la data şi ora stabilită. „Ca să ieşim la număr şi să apărem ca o grupare serioa¬să în lumea rebusistă, am înscris în cerc şi bibliotecarul şi portarul, persoane care, văzând că ne ocupăm cu îndelungul gâdilit al cuvintelor, ne-au părăsit după prima şedinţă“, scrie Nelu Dumbravă.

Rebusul românesc ar trebui să fie subvenţionat din fonduri guvernamentale pentru că facem educaţie. Altfel, viitorul va fi sumbru. Cei bătrâni dispar, iar din urmă nu prea mai vine nimeni.

Nelu Dumbravă, rebusist nemţean

După primele întruniri, cercul rebusist din Roman a elaborat un careu intitulat „Căutări“, pe care l-a trimis la redacţia revistei „Rebus“, autoritatea supremă la care se raportau pe atunci rebusiştii din toată ţara. Careul nu a fost publicat, însă concurenţa era atât de acerbă încât chiar şi simpla menţionare în rubrica „Poşta redacţiei“ era considerată o realizare.

Şi romaşcanii au primit cu entuziasm prima lor reuşită, chiar dacă răspunsul publicat în revista „Rebus“ îi cam lua de urechi: „În «Căutările» dvs. aţi omis să verificaţi în DEX pluralurile NATALITĂŢI şi IŢIRI... pentru că aţi fi aflat că nu sunt consemnate. Vă atragem totodată atenţia asupra unor cuvinte de circulaţie restrânsă: ALI, IRE, TLA, ISC; deci patru în loc de maxim unul cât este permis“.

Săpuneala primită de la Bucureşti nu i-a descurajat pe membrii cercului „Edip“, care au învăţat din greşeli şi au trimis un nou careu, publicat în numărul următor. Nelu Dumbravă scrie că „bucuria apariţiei a fost imensă. Făceam şi noi parte, de-acum, din lumea bună a rebusului“.

REBUSISTUL „DISIDENT“

A venit, apoi, vremea ca rebusiştii din Roman să-şi aleagă un preşedinte, problema fiind soluţionată în favoarea lui Ioan Puiu Zepa, care îşi consolidase în interiorul cercului o reputaţie de disident. „Omul a ţinut să aflăm că i s-a refuzat publicarea unui careu la revista «Rebus» pentru că dăduse definiţia «Lamă de ras» pentru cuvântul BULDOZER, taman în perioada demolărilor din Bucureşti. Acest statut de rebusist disident îl îndrituia, considera el, să aspire la fotoliul de preşedinte de cerc. Ceea ce s-a şi întâmplat.“

Cei din cerc au aflat, după o vreme, că în oraş trăieşte un rebusist veritabil, pe nume Mihai Creţu, care publica de ani buni în revista „Rebus“ şi pe care au reuşit să-l atragă în grupul lor. Când cercul rebusist din Roman şi-a anunţat participarea la prima etapă de concurs naţional, au fost aleşi trei reprezentanţi, în frunte cu Mihai Creţu. Ioan Puiu Zepa, rebusistul disident, a organizat deplasarea, colectând în seara dinaintea plecării sumele de bani pentru transport, cazare şi masă.

Cei trei au plecat cu trenuri diferite şi urmau să se întâlnească în Gara de Nord, însă disidentul n-a mai ajuns, însuşindu-şi banii. „Nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe primul preşedinte al cercului nostru. A dispărut pentru totdeauna din peisajul rebusist local şi naţional.“ Ceilalţi doi au ajuns totuşi la concurs, unde Mihai Creţu a câştigat proba de enigmistică, aducând prima distincţie în palmaresul cercului „Edip“.

La întoarcere, Creţu a fost ales preşedinte cu unanimitate de voturi. Dumbravă susţine că, sub îndrumarea lui Mihai Creţu, care „i-a luat de la abc-ul rebusismului şi i-a şcolit“, cercul „Edip“ din Roman a ajuns cunoscut în breaslă drept cel al „frumoşilor nebuni ai literelor şi cuvintelor“.

TREI CUVINTE: MIHAI, CREŢU, ADIO

Au urmat ani intenşi pentru cercul rebusist din Roman, cu numeroase participări la etapele campionatului naţio¬nal de rebus sau la bilaterale şi trilaterale organizate între cercurile din diverse oraşe ale ţării. Toate se încheiau cu petreceri de pomină.

Într-o bilaterală Roman-Bucureşti, dornic de revanşă după numeroasele înfrângeri anterioare, „Mihai Creţu a ordonat aplicarea tacticii moldoveneşti. Sarcina fiecăruia era să preia câte un bucureştean din camera de hotel şi să-l coboare la barul de la parter. Pentru neutralizarea adversarului, Mihai a recomandat utilizarea armamentului greu, de cinci stele, produs la Panciu sau Cotnari“. A doua zi, romaşcanii au ieşit victorioşi în confruntarea cu bucureştenii.

A venit Revoluţia, s-a intrat în democraţie. S-a produs „nefasta contaminare cu integrame“. Rebusul a început să piardă teren, competiţiile au fost tot mai puţine. Membrii cercului rebusist din Roman şi-au încercat norocul şi la o preselecţie a emisiunii „Robingo“, unde au încercat să-l mituiască pe Horia Brenciu cu două sticle de şampanie cumpărate din Gara de Nord.

Dar lovitura decisivă au primit-o prin dispariţia fulgerătoare a lui Mihai Creţu, decedat în 2010, la numai 57 de ani. Rămas fără „liderul său de necontestat“, cercul rebusist din Roman „se zbate într-o lâncezeală continuă“, spune Nelu Dumbravă. Rebusiştii romaşcani sunt convinşi că „Mihai a plecat la concursurile rebusiste din grădina paradisului“.

După moartea sa, au compus cu toţii un careu publicat în revista „Rebus“ sub titlul „In memoriam“. În interiorul său, pe un raster galben, cititorii puteau descoperi, în urma dezlegării careului, următoarele trei cuvintele: „Mihai“, „Creţu“ şi „Adio“.


 

Sursa: Adevarul